Povestea PDL-ului

A fost cândva un partid ieşit din FSN, mic şi vioi, ideal pentru uzul românilor anti Iliescu, dar neîncrezători în liberali şi ţărănişti. PD-ul era condus atunci de Petre Roman, însă din spatele sex-simbolului decembrist s-a impus încet-încet un tip care spărgea canoanele, impunând în politică "estetica urâtului" şi transformând în calităţi ceea ce la alţii ar fi fost defecte: Traian Băsescu.

Ministru la Transporturi, a câştigat simpatia maselor, spunându-le ceea ce voiau să audă, "Jos Guvernul Ciorbea!", aşa că nu s-a lăsat până nu l-a îngropat. Pe nesimţite, i-a luat partidul lui "Petrică eşti cel mai bun!" şi a devenit primarul Bucureştilor cu sloganul "arde-i pe corupţi".

A continuat tot spectaculos: presa fiind sub ocupaţie PDSR de luni până vineri, Băse a inventat, pentru a-şi asigura "vizibilitatea", conferinţele de presă duminicale. În zilele lucrătoare, fireşte, dădea vina pe alţii că nu-l lasă să-şi facă treaba. "Daţi-mi un Consiliu şi vă dau Bucureştiul!", cerea el în gura mare, pentru ca - reales şi cu Consiliu - să-l plângă pe "dragă Stolo" şi să-i sufle Preşedinţia.

Ce-a urmat se ştie. Din "să trăiţi bine" şi "ne vedem la ţepe" ne-am ales doar cu ţepele. Noi, că Arogantul e liber bine-mersi, iar "şeful Mafiei personale a lui Năstase" a fost reevaluat. Rând pe rând, Zeus şi-a supus apoi şi Guvernul, şi Parlamentul, ba şi o parte din moguli, dar tot alţii-s de vină că nu iese chestia aia cu trăitul bine. Chiar poporul!

Între timp, partidul său, pe ce se umfla de penali, pe tot atât de mic se făcea. La centru a ajuns jucăria unui mini-Boc dindărătul căreia conduce o femeie fatală, iar în judeţe o sumă de satrapii ale baronilor locali. Nu pot uita, de pildă, cum Vasile Blaga (când încă era "buldog", în 2010) spunea la detronarea lui Filip de la şefia PDL Bihor că "unii nu ştiu decât tabla adunării", şi nici că un an mai târziu, la congresul partidului, din sală se striga, şocant, "Li-ber-ta-te!". Guvernarea în haită a mers, totuşi, până ce dihonia s-a generalizat în partid de nu se mai înţelege "democratul" cu "liberalul", iar activiştii dezertează cu frenezia cu care în '89 înaintaşii lor îşi ardeau carnetele de membri PCR.

La prima vedere, hemoragia care va grăbi decesul Partidului-Stat şi va opri suferinţele a milioane de oameni nu poate fi decât îmbucurătoare. Eu unul, însă, nu jubilez. Nu pot crede că, înroşiţi ori îngălbeniţi, portocaliii vor fi mai "albi" decât sunt acum, şi nici că USL va guverna mai onest în lipsa unei opoziţii pe măsura urieşeniei sale.

Ca atare, liderii PDL, câţi or mai fi, nu să câştige alegerile ar trebui să se chinuie, ci să se pregătească de opoziţie şi de propria reformare. Altfel, îi compătimesc, dar pe noi şi mai abitir, fiindcă peste patru ani iar ne vom îndemna, ca acum şi ca în toate dăţile trecute, să votăm "răul mai mic"...