Omul şi personajul

Zilele trecute a plecat la cele veşnice unul din cei mai dedicaţi oameni ai cărţii din Bihorul ultimelor decenii - Constantin Mălinaş, profesor, bibliotecar, editor de revistă de cultură şi, o vreme, director al Bibliotecii Judeţene.

Am aflat cu tristeţe vestea dintr-un ziar unde un confrate şi prieten al cărturarului, Paşcu Balaci, scria cele mai sensibile rânduri: "Patria cărţilor ce se împuţinează pe zi ce trece a mai pierdut un oştean credincios"...

Nu mai puţin decât necrologul mi-a stârnit emoţii - e adevărat, de alt fel - şi amintirea unei experienţe triste avute cu Constantin Mălinaş, o amintire ca un soi de spovedanie. L-am cunoscut înainte de 1989 ca pe un temeinic om de litere, stăpânit de patima de a trăi printre litere şi literaţi. Dar tot viaţa avea să ne pună mai târziu în opoziţie.

El conducea o bibliotecă de unde, potrivit mărturiilor angajaţilor şi mai cu seamă conform actelor de netăgăduit, au dispărut sute de cărţi vechi, rare şi scumpe, plus exemplarul original al revistei Familia în care debutase Eminescu. Ceea ce reprezenta mai mult decât o neglijenţă, mai mult decât un rapt - un sacrilegiu.

Ca ziarist, intrasem în posesia stânjenitoarelor informaţii şi nu aveam nici dreptul, nici puterea de a le fereca sau ignora, iar urmarea a fost apariţia în paginile BIHOREANULUI a unui articol ce prezenta situaţia deloc măgulitoare pentru director. Ca urmare, fiecare cititor o fi tras propriile concluzii. Unii vor fi zicând că managerul a dat dovadă fie de neglijenţă, fie de ceva mult mai rău, în timp ce alţii şi-au spus că autorul articolului şi sursele sale au exagerat, fiindcă "aşa fac ziarele".

Mult după acel episod, am aflat că omul suferea de o boală necruţătoare şi m-am întrebat cu inima strânsă dacă nu cumva i-am sporit durerea. Era, însă, tardiv şi inutil să mai trag nădejde că nu. Dar, pe de altă parte, amănuntul biografic nici nu m-a făcut să cred că jurnalistul putea să tacă atunci când realitatea l-a obligat la contrariu: să vorbească despre faptele unui "personaj", adică despre ceva diferit de viaţa omului cu care putea fi confundat.

Acum, abia acum, după ce omul s-a stins, cu luminile şi umbrele lui, îmi dau seama că "personajul" a murit demult, odată cu subiectul care l-a făcut.

Sigur că am regrete pentru că, poate, i-am pricinuit omului suferinţă. Fiind ceea ce sunt, însă, nu aveam puterea de a cerceta decât personajul, asupra omului rămânând să vegheze, cum e datul, învăţătorul, medicul, fratele, păstorul, eventual biograful. Şi bunul Dumnezeu care ne va ierta pe toţi, oameni şi personaje, deopotrivă...