La Roşia Montană am ajuns la o lună după ce opozanţii proiectului minier iniţiat de Gold Corporation încheiaseră Festivalul FânFest şi la trei săptămâni după ce preşedintele făcuse lobby în zonă pentru compania canadiană. Nu aveam prejudecăţi, nu eram lămurit dacă o fi bine sau rău ca zona să devină o mega-mină; voiam doar să mă dumiresc.
Înainte de a porni la drum, ştiam totuşi două detalii. Dintr-o monografie a localităţii, scrisă chiar de un fost inginer minier, aflasem că în râurile Apusenilor Auriferi nu există păstrăvi tocmai din cauza otrăvurilor folosite în minerit. Pe de altă parte, mă minunam cum partidul care în 1996-2000 voia să închidă toate minele devenise promotorul nr. 1 al mineritului. (E drept, acum miza nu mai e lignitul, ci aurul, cel care ia minţile tuturor.)
Încă de la intrarea în comună m-a cuprins impresia că localitatea ar fi sub ocupaţie. Aproape toate casele erau părăsite (fuseseră cumpărate de Roşia Montana Gold Corporation), iar pe drumuri se fâţâiau o mulţime de gipane purtând aceleaşi numere de înmatriculare: AB-xx-RMG. Peste tot, bărbaţi cu veste şi căşti personalizate cu acelaşi acronim: RMG.
Ce lucrau, nu mi-am dat seama, cred că doar "patrulau", pentru a întări marcarea teritoriului, între sediile unor ONG-uri pro-RMG precum ProRoşia, ProDreptatea etc. Unicul imobil renovat e un mic muzeu patronat şi el tot de RMG. În curte erau expuse câteva roci aurifere şi o replică de 5 metri a vestitelor galerii romane care, după demararea proiectului, vor fi inundate. În interior, o încăpere adăpostea obiecte amintind de vechiul minerit, iar cealaltă picturile unui medic.
După câteva zile, doctorul-pictor vitupera într-un ziar local contra ecologiştilor care vor să salveze localitatea împotriva voinţei localnicilor, afirmând că zona nu poate trăi decât din minerit. Alături, un articol semnat "Grupul de susţinere al proiectului RMG" (din care fac parte inclusiv Fundaţia Cats&Dogs din Abrud, Organizaţia Studenţilor din Arad ori Asociaţia Pensionarilor din Câmpeni!) cerea demararea rapidă a proiectului şi saluta implicarea Preşedintelui, ca la Mineriadele din anii ‘90. Un alt text arăta că mai multă cianură ar fi într-o ceaşcă de cafea (6 părţi otravă la 1 million părţi cafea) decât într-un bazin de decantare a aurului (4 părţi cianură la 1 million părţi apă).
Astfel de reclame apar zilnic în presa locală (şi nu numai), cu concluzia că doar mineritul salvează Apusenii. Nicio vorbă despre faptul că, dacă s-ar construi drumuri în locul sălilor de sport pentru nimeni (şi în munţi sunt o grămadă de asemenea inutilităţi), zona ar putea fi un magnet turistic.
Cine vrea să vadă Roşia Montană înainte ca acest unicat natural şi cultural să fie distrus să pornească la drum. Curând, Apusenii vor fi noua Vale a Plângerii, un monument de steril. Iar odată dus aurul, moţii nici nu vor mai putea zice că munţii lor aur poartă. Se vor limita la a cerşi din nou, din poartă-n poartă...
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.