Începe cu tine!

Anul acesta, Ziua Naţională a României a fost pe 16 noiembrie, zicea cineva, invocând magica descătuşare a românilor care, în loc să lâncezească ori să se dea bătuţi, la al doilea tur al scrutinului prezidenţial au ales să aleagă, să opteze între ceea ce sigur ar fi fost rău şi ceea ce dă nădejde că va putea fi bine.

Ziua Naţională s-a prelungit, însă, şi pe 1 Decembrie, când - cel puţin judecând după entuziasmul participării la evenimente publice, dar şi după optimismul mesajelor pe care şi le-au transmis unii altora - românii au fost realmente mândri de ei înşişi. Cum alte sărbători se apropie şi niciunele nu produc mai multă speranţă decât cele de iarnă, presimt că această stare de spirit, pe care nu am mai trăit-o ca naţie în ultimul sfert de veac, va mai dăinui o vreme.

Odată cu ultimele ace de brad căzute pe covor şi cu ultimele zile libere scurse, cu cele din urmă fărâme de cozonac şi stropi de vin dispăruţi, sărbătorile se vor sfârşi şi vom reintra apoi în ceea ce în viteză numim "normalitate". Întrebarea e dacă vom fi consecvenţi sau uituci, dacă ne vom păstra dorinţa adevăratei normalităţi şi vom face ceva pentru ca ea să devină posibilă. Ne vom mulţumi să privim strict la politicieni şi la administratorii publici, aşteptând ca doar ei să fie mai înţelepţi, mai modeşti, mai pricepuţi, mai oneşti şi mai eficienţi? Le vom vâna greşelile, măgăriile, tunurile, ca să exclamăm la final, cu masochistă satisfacţie, "ştiam eu!"? Sau vom încerca să fim şi noi între aceia care construiesc?

În cazul în care vom eşua doar asistând şi contabilizând faptele celorlalţi, în mod sigur ne vom refuza singuri paşii înainte. Oricâte eforturi ar face mai-marii, oricâtă bună credinţă ar avea unii dintre ei şi oricât de dedicaţi ar fi binelui public, doar ei, singuri, nu pot schimba mare lucru, în niciun caz nu totul.

Dacă, însă, fiecare ar avea puţină dorinţă şi ambiţie de a contribui cu ceva personal la binele general până când acesta se va răsfrânge şi asupra fiecăruia dintre noi, da, am avea şanse. Trebuie să descoperim că pentru asta nici nu e nevoie de nu ştiu ce mari strădanii. E suficient să te trezeşti de dimineaţă şi să nu întârzii la muncă, să nu fuşereşti nimic din ceea ce ai de făcut, să fii politicos şi binevoitor, să fii dacă se poate săritor, să nu dai nimănui la gioale ca să ajungi tu primul, iar întors între ai tăi, acasă, să fii cald ori calm măcar, nu să-ţi răzbuni asupra lor oboseala de peste zi.

Ştiu că toate astea par de un patetism siropos, dar mai ştiu şi că mulţi, în adâncul inimilor, ar prefera o astfel de curgere a vieţii unei neîncetate nevroze individuale şi colective. Şi dacă vrea cineva din tot sufletul să fie bun, credeţi că l-ar putea opri cineva? Doar primul pas e greu, să vrei!