Escală orădeană

După cenuşiul Ulaan Baator, iţit drept şi fără poticneli din proiecte comuniste, şi sobrul Paris, Oradea m-a surprins prin culorile şi veselia noilor ei faţade. Un fel de Disneyland, versiune ardelenească, cu personaje fabuloase nialcoş înţolite de la second hand.

Veşnicia s-a născut la sat, dar îşi duce veacul prin barurile orădene. Nu vă imaginaţi vreo clipă că veşnicia e client la bar. Nuu... La Oradea, veşnicia e de-a dreptul barman. Şade încotită în spatele tejghelei cu ochii înfiletaţi în infinit. E nebunie curată să o bruschezi cu nevoia ta imperioasă de cafea. Aşa că şezi molcom, aştepţi molcom cafeaua, în timp ce tragi pe nas şi gură vălătuci de fum şi faci planuri molcome pentru o zi molcomă.

Molcomia sfârşeşte brusc în buza oricărei şosele. Toată lumea se grăbeşte teribil undeva... Destinaţia e ultrasecretă. N-am descoperit încă locul în care timpul de lucru pierdut să se măsoare în secunde şi sudoarea să băltească pe fiecare colţ de birou. Riscul de a suferi un accident de maşină la Oradea e de 100 de ori mai mare decât cel de a da nas în nas cu un terorist în Paris.

Fiecare oraş cu riscurile lui. Se spune că, într-o bună zi, de pe aeroportul din Oradea avioanele vor decola şi spre Vest, că vechile şi cenuşiile cartiere îşi vor trage o dâră de galben pe faţadele coclite, că fiecare orădean va avea un loc de muncă care să-l pasioneze şi pe care să-l facă cu drag. Se spun multe şi se visează mult la Oradea. Şi molcom, ardeleneşte, visele vor deveni, poate, realitate.

Am plecat din Oradea purtând în suflet ghirlanda de zâmbete şi amintiri frumoase ce mă leagă de orădenii frumoşi, prieteni sau rude. Dincolo de clădiri colorate, dincolo de arhitectura veselă, dincolo de barurile molcome, ceea ce mă îmboldeşte să vin mereu şi mereu la Oradea sunt ei, oamenii frumoşi ai acestui oraş. Bucuria de a deşerta cu ei o cană de vorbe e tot ceea ce nici imensitatea deşertului Gobi, nici măreţia piramidelor Egiptului, nici seninătatea templelor japoneze nu au putut egala.

Simona Iacob
jurnalist