De ziua mea

Duminica aceasta va fi, din nou, Ziua Naţională a României. Şi mi-e greu ca de ziua mea să nu-mi pun câteva dorinţe.

Aş vrea, în primul rând, ca 1 Decembrie să găsească în curăţenie cât mai multe dintre aşezările ţării. Străzi măturate, uliţe cu şanţuri golite de pungile şi hârtiile pe care de obicei le aruncăm nepăsători pe unde apucăm. Mi-aş dori ca de Ziua României să nu-i fie foame niciunui român şi fiecare să fie suficient de liniştit pentru a se curăţi pe el însuşi, pentru a îmbrăca haine de sărbătoare şi a ieşi alături de rude, prieteni ori vecini, fără să-i stea gândul la cazanele cu fasole ori la sarmale. Sigur, pentru ca asta să nu fie o himeră, mi-aş dori ca măcar de Ziua Naţională politicienii să nu fure (picând într-o duminică, s-ar putea să se întâmple asta, aşa că nu mă socotiţi naiv!), să nu se înjure unii pe ceilalţi (nici nu vreau, totuşi, să-i văd prinşi făţarnic în Hora Unirii!).

Mi-ar plăcea ca la sărbătoare să participe nu doar oficialităţi, pensionari şi câţiva elevi, ci cât mai mulţi cetăţeni. Mi-aş dori să văd steaguri tricolore la porţi şi în balcoane. Ca să le cumpere cât mai mulţi, ar fi cinstit ca negustorii noştri să nu le scumpească taman acum, aşa cum fac cu cozonacii în ajun de Crăciun şi cu mielul de Paşti. Mi-ar plăcea ca românii să simtă că e Ziua lor şi să se poarte firesc, bucurându-se cu candoarea americanilor şi tăria francezilor. Aş aprecia mult dacă măcar în această zi am fi scutiţi de maneliştii Pro TV.

Mi-ar plăcea să văd în oraşul meu un primar nu doar ceremonios, ci şi capabil de-un zâmbet, măcar spre copiii cărora părinţii le şuşotesc: uite-l pe Bolojan! Mi-ar plăcea ca festivitatea militară să nu fie lătrată de maidanezi, întreruptă de bârâiturile instalaţiilor de sonorizare cârpite de la an la an ori parazitată de fluierăturile rebelilor fără cauză. Mi-ar plăcea să se aştearnă florile unde se cuvine, nu la statuia lui Mihai Viteazul (oricât ne displace, nu Unire făcu banul Craiovei, ci expansiune cu mercenari), ci la cea a Regelui Ferdinand ori, dacă ura împotriva monarhiei şi necunoaşterea propriei istorii ne întunecă fără vindecare minţile, a unui soldat român oarecare (doar să nu fie în stil comunist, precum cea din Parcul 1 Decembrie!).

Ar fi dumnezeieşte dacă Te Deum-ul n-ar fi monopolizat de ortodocşi şi deturnat în neruşinate osanale aduse episcopului Sofronie. M-aş bucura să-l văd şi pe acesta zâmbind măcar o dată către turmă, nu încruntat ca şi cum ar ameninţa cu bătaia lui Cel de Sus. Aş aprecia dacă, de Ziua Marii Uniri, ni s-ar alătura şi concitadinii de alte etnii, mai ales fraţii maghiari, arătând că nu-s mâncători de valahi (că nici nu-s!).

Cea mai mare bucurie ar fi, însă, ca o parte din toate astea să ajungă la ordinea zilei, în firescul oricăreia din cele 365 de zile. Să ne simţim bine în propria cetăţenie şi în propria piele, fără a mai zice cu obidă că "trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul".