Criză şi guvernanţi

Cu 110 ani în urmă izbucnea prima mare criză financiară din istoria României, rezultat al unor guvernări conservatoare conduse de Take Ionescu şi P.P.Carp. În 1900, la un buget de 200 milioane lei, totalul datoriei depăşea 1.450 milioane, iar conservatorii voiseră s-o achite prin vânzarea către monopolurile industrial-bancare din Germania, marea putere de atunci, a întregii flote comerciale şi a tuturor pădurilor de stejar, prin concesionarea terenurilor petroliere şi prin majorarea dărilor.

Intrată într-un blocaj ce ameninţa să ducă la însăşi pierderea independenţei abia cucerite, România a avut însă şansa unui guvern liberal (condus de D.A.Sturdza) care încă din campania electorală promisese redresarea financiară şi care s-a ţinut de cuvânt. "Vom face toate economiile trebuincioase. Vom stabili cheltuielile Statului pe baza veniturilor, nu pe speranţa încasărilor şi împrumuturilor. Statul, ca şi particularii, nu are drept să cheltuiască decât ceea ce are", declara ministrul Vasile Lascăr.

Vintilă Brătianu, secretar de stat la Finanţe şi autorul reformei ce avea să redreseze bugetul în doar doi ani, rostea şi el: "De mulţi ani, Stat şi particulari, ne bucurăm de un belşug care nu este bunul nostru propriu, ne reglăm cheltuielile după venituri care nu sunt produsul muncii noastre. Trăim ca risipitorul care, pe temeiul unei viitoare moşteniri, îşi dă pe calea împrumuturilor iluziunea unei bogăţii şi merge la ruină".

Nu-i aşa că diagnosticul crizei actuale se dovedeşte leit celei de atunci? Şi azi, ca acum un secol şi un deceniu, statul toacă mai mult decât face.

Mijloacele prin care a fost depăşită criza în trecut au fost, însă, principial diferite de cele aplicate de acum. La 1901, guvernul hotăra reducerea pagubelor provocate de "regiile" Statului, inclusiv prin neremunerarea membrilor Consiliilor de Administraţie şi stoparea tuturor cheltuielilor nenecesare (de pildă, s-a renunţat la asigurarea vaselor maritime), diminuarea cu 20% a îndemnizaţiilor parlamentarilor şi doar cu maxim 10% a salariilor funcţionarilor şi militarilor, în mod - atenţie! - gradual. Astfel, la o leafă de 50 de lei, funcţionarul pierdea 1 leu, iar la una de 800 de lei primea cu 40 de lei mai puţin.

În mod evident, guvernarea de la 1901 putea să "taie" 25% din toate lefurile, cum se întâmplă acum. A oprit-o, însă, bunul-simţ: s-ar fi dat frâu liber "corupţiunii" căci "slujbaşul cu o leafă prea mică şi-ar fi pierdut moravurile", iar scăderea puterii de cumpărare ar fi determinat încetinirea "producţiunii", prăbuşirea încasărilor statului şi, în final, adâncirea crizei.

Desigur, cauzele crizei care bântuie lumea din 2008 încoace sunt mai complexe decât în urmă cu un secol. Dar şi soluţiile politicienilor români de atunci au fost mai omenoase şi mai eficiente, ceea ce, din păcate, nu se poate spune în legătură cu rezolvările politrucilor de azi.