Ariana este bine! Fata cu Covid care s-a internat pentru a-şi proteja mama bolnavă s-a întors acasă. BIHOREANUL v-o prezintă...

Relatată de BIHOREANUL cu două săptămâni în urmă, povestea unei fetiţe din Oradea diagnosticate cu coronavirus - care a insistat, spre deosebire de mii de români infectaţi cu Covid, să ajungă în spital pentru a nu-şi infecta mama atinsă de cancer - a făcut ocolul întregii ţări. Zeci de mii de oameni au aflat despre micuţa orădeancă şi sute i-au transmis urări de bine şi felicitări mamei pentru felul în care a crescut-o, în ciuda greutăţilor cu care a dat piept ca văduvă încă din primele luni de sarcină.

La trei zile după ce Ariana a ieşit din spital, reporterii BIHOREANULUI au cunoscut-o la ea acasă, în curticica cu iarbă, flori şi pisicuţe unde petrece încă zece zile de "prizonierat" după externare.

Fata mamei cea cuminte

Publicat la finele lunii iulie, citit de zeci de mii de bihoreni şi preluat de toată mass-media centrală, ba şi de alte ziare locale din ţară, articolul "Dragoste de fiică" depăna o poveste emoţionantă. Eroină: o fetiţă de 12 ani din Oradea, Ariana. După ce, împreună cu mama sa, a stat câteva ore pe o terasă alături de nişte prieteni care aveau, fără să ştie, coronavirus, au fost identificate drept "contacţi" ai acestora, în urma unei anchete epidemiologice şi testate.

În cazul femeii rezultatul a ieşit negativ, dar pentru Ariana a confirmat infectarea cu Covid. După repetarea analizelor cu aceleaşi rezultate, fetiţa a cerut, în pofida mamei care voia să rămână nedespărţite, să fie dusă la spital, pentru a nu o pune în pericol pe femeia diagnosticată în vara lui 2018 cu o afecţiune oncologică.

În cele câteva sute de comentarii, cititorii BIHOREANULUI, sensibilizaţi de gestul copilei, au transmis o mulţime de mesaje de încurajare şi apreciere. "Felicitări mamei pentru educaţia dată fetiţei, felicitări fetiţei pentru lecţia oferită nouă, adulţilor, şi multă sănătate amândurora!", a scris Adela Marian. "Fetiţa asta a dovedit mai multă inteligenţă şi responsabilitate decât mulţi adulţi care se pretind deştepţi", spunea Enikő Mária Nagy, o altă cititoare, Maria Balaj, constatând: "Mamă de nota 10, copil de nota 10. Felicitări şi ar fi bine dacă mulţi adulţi ar lua exemplul fetiţei!".

Happy şi Bella

Ariana este un copil şi o elevă de nota 10, detaliu aflat de reporteri marţea trecută, când au cunoscut-o la ea acasă. Înaltă, că doar a jucat baschet, cu părul ca abanosul şi ochii negri luminoşi şi mereu zâmbitori, fata şi-a primit oaspeţii cu o curiozitate nedisimulată, dar cuviincioasă. "Am fost curioasă şi mă bucur să vă cunosc", a spus copila, poftindu-şi vizitatorii la o masă pusă afară, în compania celor două animăluţe prietene: Happy, un pisicuţ de vreo 3 luni, şi Bella, devenit Belu după ce-a aflat că, de fapt, este motan.

Ariana s-a dovedit un amestec, în egală măsură, de timiditate şi sociabilitate. "Nu-mi place să fiu în centrul atenţiei, încerc să evit asta şi la şcoală", s-a scuzat fata, despre care mama precizează că a fost aleasă liderul clasei, deşi nu face niciun efort să fie "populară". "Nu mă aşteptam să ajung subiect de presă. Am făcut ce cred că ar fi făcut în aceeaşi situaţie orice copil pentru părinţii săi şi orice părinte pentru copiii lui", a zis Ariana, cu modestie, când reporterul a descusut-o despre motivul pentru care a cerut să fie internată într-o perioadă când tot mai multe persoane confirmate cu Covid fugeau de spitale.

Aşa cum BIHOREANUL a scris, fata chiar şi-a făcut singură bagajul, în care, a destăinuit ea acum, şi-a pus şi nişte cărţi: "La Medeleni", de Ionel Teodoreanu, "Povestea kendamei pierdute", de Adelina Rosetti, plus o gramatică a limbii române şi una de engleză. De altfel, a lăudat-o mama - ceea ce a şi stânjenit-o - Ariana a terminat clasa a V-a, la o şcoală din centrul oraşului, cu 10 pe linie, mai puţin la matematică, disciplină la care e când de 7, când de 9...

"Aventura vieţii"

Despre experienţa de "pacient Covid" Ariana crede că a fost "aventura vieţii" sale de până acum. "După ce am ajuns la secţia de Infecţioase din strada Republicii am aşteptat cam o jumătate de oră să mi se facă internarea. De cum am intrat în clădire şi pe măsură ce mergeam pe coridor spre salon, un "astronaut" împrăştia cu dezinfectant peste tot în urma mea. Mă simţeam eu însămi ca un mic virus care pătrunde într-o cameră de unde nu va mai ieşi două săptămâni", povesteşte fata. După câteva ore, seara, o asistentă avea s-o găsească tot în hainele de stradă. "M-a întrebat dacă voi rămâne aşa 14 zile. Atunci mi-am dat seama cât de mult voi sta singură şi închisă...".

Singură, vorba vine. De fapt, în fiecare dintre zilele care au urmat a primit chiar şi câte 30-40 de telefoane de la prietene, care o întrebau mereu dacă e bine, cum e în spital, şi-i povesteau, la rândul lor, ce făceau în vacanţă, "afară", în libertate. Mai mult, după trei zile în salonul fetei au fost repartizate încă două paciente, una trecută de 50 de ani, alta de 73 de ani...  

Viaţa în salon

Noile tovarăşe, ambele de la ţară, erau tare vorbăreţe. "Uneori, când eram pe telefon cu mami, mai mult se auzeau cele două doamne decât vocea mea", zice Ariana. Discutau despre ale lor - grădina cu legume, animalele din bătătură, copii şi nepoţi, şi niciodată nu le era nimic pe plac. Mai ales mâncarea, despre care şi fetiţa spune că nu prea era gustoasă: "Zilnic, carne de pui, fiartă şi nesărată, cu cartofi, cu orez, cu broccoli, cu conopidă...".

Despre condiţiile din spital Ariana zice că au fost mai bune decât se aştepta: "Şi la mami i-am spus că stau în cel mai curat salon". În plus, încăperea avea şi frigider, şi televizor, la care, iarăşi e drept, nu s-a uitat, că n-avea nici dispoziţie şi l-au şi monopolizat colegele mai în vârstă. Cu toaleta, însă, a fost neplăcut: "Era una singură comună la două saloane cu câte trei paturi. Dimineaţa se făcea curăţenie, dar după ce o foloseau şi alte persoane trebuia să fiu eu femeie de serviciu", zice Ariana.

Zilele se scurgeau monoton. Dimineaţa se trezea pe la 5, apoi la 7, iar dacă avea noroc şi colegele nu vorbeau prea mult ori prea tare, mai aţipea până pe la 8. Şi tipicul tratamentului era acelaşi: pastile dimineaţa, la prânz perfuzii, seara din nou pastile. Cel mai greu a fost după prima noapte, când a vărsat, probabil din cauza antiviralelor, pe care le-a primit apoi timp de trei zile, preventiv, căci simptome specifice de Covid n-a avut. În rest, i s-au mai administrat pansamente gastrice şi injecţii în burtă, cu anticoagulante, despre care micuţa pacientă susţine că n-au durut-o "cine ştie ce".

La vorbitor

Cele mai bune momente, spune Ariana, au fost cele în care se bucura de linişte şi mai arunca o privire peste cele mai de preţ lucruri pe care şi le luase de acasă: nişte iconiţe şi, mai ales, o poză în care mama era alături de soţul pe care avea să-l piardă în a treia lună de sarcină, din cauza unui accident. "Sincer, în rest am avut puţine momente cu mine, nu prea era linişte. Se auzeau şi persoanele din salonul vecin vorbind tare, aşa că mai mult am stat cu căştile în urechi, ascultând muzică...".

Din fericire, în fiecare zi a primit câte trei vizite ale unor apropiaţi: dimineaţa venea s-o vadă vecina cu care ea şi mama sa împart aceeaşi curte în centrul oraşului, apoi naşii, cărora le este ca o fiică şi care îi aduceau mâncare gătită acasă şi-i făceau poze cu telefonul pentru a le trimite mamei, plus fiica vecinei. "Când veneau, stăteau în curtea spitalului, iar eu la geamul salonului şi ne vorbeam aşa. La început am ţipat ca să ne auzim, apoi ne-am auzit la telefon, după ce ne-am dat seama că se putea şi aşa, mai în linişte...", îşi aminteşte fetiţa, amuzată.

Din nou acasă

Ariana a stat în spital fix 14 zile, până pe 1 august, când a fost externată. Tot ca la internare, însă, a trebuit să aştepte cam o oră până i s-a făcut biletul de ieşire, timp în care şi-a cam epuizat răbdarea. Chiar i s-a făcut o foame şi-o poftă teribile: "Am rugat-o pe mami să meargă până la McDonald’s, să-mi aducă un McPuişor şi Cola, pe care le-am "topit" rapid", zice Ariana. Când, în sfârşit, a fost liberă să plece, a fost condusă până la ieşirea din clădire, unde o mulţime de oameni aşteptau să li se recolteze probe pentru teste.

La revedere, cum era de aşteptat după prima despărţire în cei 12 ani, mama a izbucnit în hohote de plâns şi a îmbrăţişat-o lung, după care au plecat direct acasă, unde Ariana a fost "consemnată", în izolare, încă 10 zile. "La întoarcere am avut senzaţia că totul este altfel. Strada, curtea, verdeaţa, pisicuţele, lucrurile din casă...", spune fata. În ce sens anume, nu-i uşor s-o spună în cuvinte, dar în două vorbe ar fi aşa: vii şi de nepreţuit.

NIMIC "UAU"
Vis de doctoriţă

Ariana spune că s-a simţit ciudat când, la mijlocul şederii în spital, a citit articolul despre ea pe site-ul BIHOREANULUI. "Nu cred că am făcut ceva "uau", ci ceea ce trebuia pentru mine şi pentru mami", zice fata, adăugând că n-a simţit deloc că s-ar fi "sacrificat", chiar dacă a avut permanent senzaţia de captivitate: "N-am regretat nicio clipă că am insistat pentru internare, dar zi de zi, văzând oameni prin curtea spitalului, mă întrebam când voi putea să mă plimb din nou".

Deşi încă de la 3 ani, când a fost purtată prin spitale în Oradea şi la Cluj cu suspiciunea unei leucemii, din fericire infirmate, a constatat că "nimănui nu-i place în spital, nici măcar medicilor", dar cu toate astea vrea să înveţe bine ca să poată deveni doctoriţă. Dacă va reuşi, se va strădui să fie cât mai aproape de pacienţi.

"Un medic trebuie să şi empatizeze cu bolnavii, să-i facă să fie optimişti, să aibă încredere. Nu doar să vină la pacient să-i spună "Eşti bine" sau "Nu ţi-au ieşit analizele bine, te externăm că nu mai avem ce face". Eu am încredere că se va întâmpla şi la noi în ţară aşa", spune Ariana. Un  mic exemplu de optimism şi de încredere în propria generaţie...