Vino, Lazăre! Istoria neştiută a Muzeului Aurel Lazăr din Oradea

La ieşirea din Cluj furgoneta opreşte brusc. Cinci miliţieni blochează şoseaua cu automatele atârnate în gât. "Actele la control!", ordonă ofiţerul.

Profesorul coboară din cabină ca teleghidat. "Nici nu-mi amintesc ce le-am spus, aşa eram de emoţionat. După ani de zile aveam colecţia Aurel Lazăr încărcată în maşină, s-o aducem înapoi la Oradea. Era începutul lui Decembrie ’89. Se putea întâmpla orice...", povesteşte profesorul Sever Dumitraşcu.

Arheologul

Istoricul e cărturar de şcoală veche. Pereţii, biroul şi podeaua apartamentului îi sunt ticsite cu cărţi. Steinhard, Noica şi Iorga îşi împart rafturile bibliotecii cu mulţi alţi autori români şi străini. Bătrânul vorbeşte o românească neaoşă, de moţ coborât la oraş, cu naturaleţea dascălului obişnuit cu studenţii.

"Dacă am exagera cu politeţurile am fi cumva falşi", spune el, deschis. Specializat în arheologie, fost director al Muzeului Ţării Crişurilor în ultimii ani de comunism, pensionat ca profesor la Facultatea de Istorie şi Geografie a Universităţii orădene, Sever Dumitraşcu este artizanul Muzeului Memorial Aurel Lazăr din Oradea. "Casa în care a locuit Aurel Lazăr ne-a dat-o primarul Gheorghe Groza. Cum a făcut numai el ştie, pe mine doar m-a chemat să semnez actele", povesteşte bătrânul.

Grădiniţa "de partid"

Situată lângă puşcărie, pe fosta stradă Dumitru Petrescu, botezată aşa după un muncitor de la Atelierele Griviţa condamnat în perioada interbelică pentru activităţi comuniste, refugiat în URSS şi revenit ca ofiţer politic al Diviziei Tudor Vladimirescu, casa familiei Lazăr adăpostea în anii ’80 o grădiniţă "de partid". "Cam 7 copii ai membrilor Comitetului Judeţean al PCR erau îngrijiţi de tot atâtea educatoare, bucătărese şi îngrijitoare", povesteşte profesorul.

Ridicat la sfârşitul secolului XIX, imobilul de la numărul 13, în faţa căruia acum autorităţile depun coroane de Ziua Oraşului şi de Ziua României, a fost vândut în 1943 Poştei Maghiare de unicul fiu al lui Aurel Lazăr, Liviu. Avocat şi el, acesta s-a mutat în Cluj când facultatea de Drept de acolo a absorbit-o pe cea din Oradea ocupată de Horthy. Ulterior, clădirea a fost naţionalizată de statul român, care i-a şters cu buretele încărcătura istorică.

Moştenitoarea

Sever Dumitraşcu s-a luptat ani de zile să înfiinţeze un Muzeu Memorial Aurel Lazăr la Oradea. Şansa i-a surâs în a doua jumătate a anilor ’80 când, printr-o cunoştinţă, a intrat în legătură cu nora lui Aurel Lazăr, Valentina. Văduva de aproape 80 de ani, singură şi fără moştenitori, trăia la limita mizeriei într-o casă din spatele Operei din Cluj. O îngrijeau nişte vecini. "Ca să ajungi la dumneaei trebuia să treci prin bucătăria vecinilor. Trăia izolată, în nişte condiţii improprii pentru un om de condiţia sa", spune, trist, profesorul Dumitraşcu.

Treptat, a convins-o să doneze o parte din lucrurile familiei unui muzeu dedicat socrului său. Istoricul şi-a îndulcit argumentele cu... fructe şi dulciuri. "Pe vremea aceea nu găseai nimic. Rugam femeile de serviciu de la muzeu să cumpere de la turiştii străini batoane de ciocolată, schimbam pachete de Kent cu lădiţe de piersici sau caise, şi la fiecare vizită i le lăsam Valentinei Lazăr". La începutul lui decembrie ’89, bătrâna a acceptat să doneze obiectele viitorului muzeu.

Întoarcerea acasă

Astăzi un fleac, transportul colecţiei a implicat în acea vreme eforturi deosebite. Ultimii ani ai comunismului au însemnat sărăcie cruntă, restricţii de căldură şi curent, dar mai ales benzină pe "raţie". După Congresul al XIV-lea al PCR, de teama unor tulburări la fel ca în alte state socialiste, Securitatea era omniprezentă, Miliţia făcea filtre pe stradă, iar sectoriştii patrulau prin cartiere însoţiţi de soldaţi înarmaţi. "Atunci nu umblai cum doreai. Am avut noroc că ne-a ajutat soţul unei colege, Florian Hârcă, directorul Întreprinderii Judeţene de Transport Local, cu o furgonetă care putea şi să iasă din judeţ", îşi aminteşte Dumitraşcu.

Istoricul s-a prezentat după colecţie însoţit de colegul său Ioan Crişan şi de şofer. "Când am plecat de la Valentina Lazăr, camerele ei erau aproape goale. Am luat pe semnătură mobila din salon, tablouri şi alte piese de patrimoniu. Mie mi-a dăruit un vas secession foarte frumos. M-am luptat să-l ţin în braţe tot drumul, să nu se spargă, iar la Oradea l-am predat odată cu colecţia, pentru Muzeu", zice istoricul.

Printre securişti

Călătoria a fost cu peripeţii. La ieşirea din oraş, miliţienii i-au oprit la un filtru. "Domnul profesor Dumitraşcu a coborât să vorbească cu securistul care îi conducea. Eu nici nu m-am mişcat de emoţii. Ne puteau spune orice: să ne întoarcem, să le dăm piesele sau să le ducem la muzeu în Cluj", îşi aminteşte arheologul. Deloc impresionaţi de figura istorică a avocatului Lazăr, miliţienii nu înţelegeau ce-i cu mobila.

"Marele noroc a fost că înainte să plec de acasă vorbisem cu şeful Securităţii din Bihor. L-am rugat să ia legătura cu colegii săi din Cluj, să nu ne facă probleme. Ce-a făcut nu ştiu, dar securistul a vorbit la staţie minute în şir, iar după o vreme ne-a dat voie să plecăm", povesteşte Sever Dumitraşcu.

Bătaia pe avere

Acum profesorul se felicită pentru gestul său, atunci cam imprudent. "Dacă nu insistam, n-am mai fi avut Muzeul Lazăr. În primăvara anului 1990 doamna Lazăr s-a şi prăpădit. Biblioteca familiei, situată la demisol, s-a şi pierdut", spune istoricul, care i-a păstrat văduvei un respect deosebit.

În primăvara lui 1991 a fost chemat ca martor la Tribunalul Cluj, într-un proces în care familia care o îngrijise îşi disputa moştenirea cu rude ale bătrânei din Timişoara care contestau testamentul răposatei, încercând s-o scoată nebună. "Nu-i interesau memoria lui Lazăr, nimic. Se băteau numai pe vila din Cluj", spune scârbit bărbatul. "Judecătorul m-a întrebat dacă Valentina Lazăr era sănătoasă şi i-am spus că la toate întâlnirile a fost de o delicateţe deosebită. Nebunii, săracii, nu ştiu să fie delicaţi".

În cele din urmă, procesul a fost în defavoarea rudelor, vila a rămas vecinilor, iar ultimele urme ale familiei Lazăr s-au şters. Doar Muzeul Memorial de la Oradea rămâne mărturie a unui mare român...

MUZEUL MEMORIEI

Din grădiniţă "de partid", sediu PNŢCD

Muzeul Aurel Lazăr a fost inaugurat în decembrie 2008. Clădirea care în comunism fusese grădiniţă "nomenclaturistă" a devenit după 1989 sediu pentru PNŢCD, iar în ultimii ani autorităţile au reabilitat-o din temelii. Aici poate fi admirat mobilierul familiei Lazăr, format dintr-o masă, o canapea şi câte două scaune bărbăteşti şi femeieşti, plus un fotoliu. "Salonul era despărţit de un glasvand ce putea fi înlăturat la nevoie. De-o parte erau femeile la cafele şi dulceţuri, de cealaltă bărbaţii făceau politică", spune muzeograful Emil Groza.

Colecţia mai cuprinde obiecte de artă decorativă şi fotografii de familie. Biroul pe care s-a semnat Declaraţia de la Oradea în 12 octombrie 1918, înaintea celei de la Alba Iulia din 1 Decembrie, e expus la Muzeul Unirii din Alba Iulia, dar notorietatea casei memoriale din Oradea creşte încet-încet. "Anual avem mii de vizitatori, majoritatea elevi", zice Emil Groza.

Atmosfera de epocă le permite contemporanilor să-şi redescopere înaintaşul. "Să nu uităm că Aurel Lazăr a fost orădean get-beget. Aici a făcut Dreptul, cu excepţia ultimului an, aici s-a întors să se căsătorească, aici şi-a deschis cabinet şi aici a murit, ca primar". Muzeograful susţine că fără Lazăr, care şi-a riscat libertatea punându-şi casa la dispoziţie pentru redactarea Declaraţiei unioniste a românilor din Transilvania, Marea Unire s-ar fi amânat. "Declaraţia de la Oradea a fost un catalizator care a grăbit evenimentele, iar pentru asta ar trebui să îi fim recunoscători lui Aurel Lazăr".