Victoria credinţei

Între ceea ce credem şi ceea ce ştim a fost întotdeauna o bătălie, cu sufletul şi creierul păruindu-se de mama focului. Dar parcă niciodată nu fu mai mare dihonia ca în zilele noastre, când războiul se dă nu între credinţă (a nu se confunda cu religia) şi ştiinţă, ci între ceea ce credem şi ceea ce nu vrem să ştim. Ne alegem singuri idolii, credem în cine vrem noi şi doar pentru motivele care ne convin. De fapt, nu mai credem pe nimeni, credem doar în ce iese din noi înşine.

S-a ajuns ca orice informaţie emisă public să fie lapidată pe loc de mii de furioşi fără de prihană, neîndoiţi de dreapta lor judecată. Orice părere născută şi aruncată în lume e instantaneu supusă calvarului siluirii ritualice prin contra-păreri, evident de sute de ori mai avizate. Demonstraţiile nu mai contează, datele ştiinţifice nu se mai iau în calcul, istoria e aruncată la coş, iar geografia şi matematica sunt mai discutabile ca niciodată.

Îi credem doar pe cei care ne plac dintr-un motiv sau altul, cât mai subiectiv cu putinţă. Celorlalţi, care încearcă să ne picure cunoştinţe noi, le facem un mare serviciu nesucindu-le gâtul când zic ceva împotriva crezului nostru. Nu-i mai credem nici pe cărturari, nici pe cei care îşi petrec toată viaţa prin laboratoare. Bârfa bate ştirea, vorba "las' că ştiu eu cum stă treaba" bate cercetarea ştiinţifică, divergenţa s-a transformat în antipatie, antipatia a fost "upgradată" la ură, iar ura a devenit noua formă de iubire. "I love to hate you", vorba unui cântec.

Luptele dintre stânga şi dreapta, dintre sus şi jos, dintre alb şi negru, dintre Yin şi Yang, dintre Tom şi Jerry sunt mai atroce decât este necesar şi riscă să ne sfâşie. Dacă continuăm în ritmul ăsta, vom dărâma toate podurile dintre maluri şi ne vom petrece veacul în dulce însingurare, prefăcându-ne că partea cealaltă nu există. Vom ajunge să ne fie teamă să ne mai spunem părerile, vom transforma discuţiile în monologuri şi, cel mai grav, ne vom expune pericolului de a nu mai învăţa lucruri noi.

Trăim într-o societate mai globalizată decât minţile noastre şi, poate fără să ne dăm seama, ne încărcăm inutil cu problemele altora. De bine, de rău, aici, în România, am fost feriţi până acum de marile defecţiuni globale. Ţara asta are un soi de barieră de protecţie naturală greu de înţeles, care îi conservă destul de bine un climat relativ liniştit, în condiţiile în care alţii încep să se sfâşie ca proştii. Nu avem cutremure, nu avem uragane, nu avem vulcani activi, nu spargem vitrine, dar avem păreri divergente, cât pentru toate cataclismele astea.

Dar cum 2020 e şi an electoral, ne vom întâlni cu duşmanul nostru dintotdeauna, omul politic. Vom avea ocazia să fim uniţi pentru o clipă, atunci când lupta dintre ce credem şi ce ştim va intra într-un armistiţiu, iar "Cred că toţi ăştia sunt nişte hoţi" îşi va da mâna cu "Ştiu că toţi sunt nişte hoţi". Iar pentru o secundă vom părea cei mai înţelepţi de pe pământ.