Ultimul Tovarăş: Ultimul prim-secretar comunist al Bihorului, Andrei Sorcoiu, îşi trăieşte pensia discret, la Braşov

Credincios orânduirii, dedicat muncii de partid şi temut de mulţi chiar şi din rândurile propriilor tovarăşi. Acesta e portretul cu care a rămas în amintirea celor mai vârstnici bihoreni Andrei Sorcoiu, prim-secretarul care a condus judeţul în cei mai grei ani, cei de final, ai erei socialiste.

Exceptându-i pe cei pe care i-a primit în audienţe ori îi întâlnea în deplasările prin unităţile economice şi prin instituţii, majoritatea n-au avut însă legături cu el şi nu-i cunosc povestea. BIHOREANUL l-a convins să şi-o spună...

Bun organizator

Originar din orăşelul clujean Huedin şi retras după 1989 în Braşov, unde l-a şi găsit reporterul BIHOREANULUI, Andrei Sorcoiu, acum în vârstă de 85 de ani, povesteşte că de mic a avut o legătură cu Bihorul, descoperind Oradea în tinereţe, când venea cu tatăl său la târg. Mai târziu, ca mulţi dintre adepţii noii ideologii comuniste pe care noul regim i-a considerat posibile cadre de nădejde, s-a şcolit la Academia Ştefan Gheorghiu, care pregătea viitorii activişti, ba chiar şi-a luat un doctorat în Ştiinţe Politice.

Istoria l-a consemnat drept ultimul prim-secretar al Comitetului Judeţean al PCR Bihor, organismul politic de conducere a judeţului, superior Consiliul Popular Judeţean, care se ocupa de problemele administrative. Numit pe 6 februarie 1986, a rămas în funcţie şi până la schimbarea de regim din 22 decembrie 1989, după care s-a şi pensionat, retrăgându-se complet din viaţa publică şi dovedind astfel o decenţă pe care mulţi alţi tovarăşi n-au avut-o.

Fără a-şi renega convingerile politice de stânga, mândru de poziţia pe care a ocupat-o, bărbatul consideră că secretul ascensiunii sale în ierarhia comunistă a fost "seriozitatea şi responsabilitatea", fiind remarcat de conducerea superioară de Partid după 1975, când a fost vicepreşedinte pe probleme de investiţii-construcţii şi apoi secretar organizatoric la Comitetul Judeţean PCR Braşov. Deşi, iniţial, ar fi fost propus să devină prim-secretar acolo, "s-a hotărât să merg la Bihor, fiindcă în fruntea judeţelor trebuiau propuşi oameni de-ai locului sau din apropiere", spune Sorcoiu.

Răspunderi? Totul!

"Fişa postului" unui prim-secretar îi dădea ultimul cuvânt în toate chestiunile, dar plătea cu funcţia orice greşeală gravă. "Răspundeam de toată activitatea economico-socială a judeţului. Că erau opriri ale lucrului sau alte evenimente deosebite, interveneam imediat, nu aveam concediu. O dată pe lună, organizam o întâlnire cu toţi directorii de întreprinderi, cu secretarii de partid, cu preşedinţii de sindicat, cu reprezentanţii instituţiilor de stat. Nu ţineam discuţii în dorul lelii, ci analizam cum s-a încheiat luna precedentă şi o pregăteam pe următoarea. Eu eram mai dur, mai bătăios, dar la Oradea nu puteai face treabă cu ţipatul, ci cu un mod de lucru civilizat", îşi aminteşte activistul.

Dacă cu reprezentanţii locali se vedea periodic, în principal la sediul judeţenei din actualul Palat de Justiţie, cu şefii de la Bucureşti comunica, susţine fostul prim-secretar, doar când "ardea". Dacă, de pildă, erau probleme în aprovizionarea cu alimente a populaţiei ori accidente de muncă, lua legătura direct cu ministrul responsabil.

Cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, Andrei Sorcoiu susţine că s-a întâlnit o singură dată, la Oradea, pe 10-11 iunie 1987, când cuplul prezidenţial a făcut aici o vizită de lucru. În rest, întâlniri şi discuţii au avut doar la Congresele Partidului, o dată la 5 ani. "De aici veneau presiunile, dinspre Comitetul Central (n.r. - forul superior al Partidului) şi dinspre Ceauşescu", spune fostul activist.

Sorcoiu îşi aminteşte un caz în care toţi şefii de Partid din judeţ au fost luaţi la întrebări, după ce într-o Cooperativă Agricolă de Producţie s-au intoxicat 80 de vaci. "Nistor Ciordaş (n.r. – prim-vicepreşedinte la CJ al PCR Bihor) le-a tăiat pe toate. S-a făcut anchetă, toţi am fost traşi la răspundere".

Puterea Partidului

Voinţa Partidului se făcea simţită în toate sferele societăţii, motiv pentru care membrii şi viitorii activişti erau atent selectaţi. În 1988, în Bihor erau circa 100.000 de membri de partid, din care 73% români, iar 26% maghiari, dar Sorcoiu spune că sita era deasă: "Existau cel puţin trei oameni pregătiţi, în orice moment, pentru orice funcţie, existau "rezerve" de cadre. Oamenii aleşi erau curaţi ca lacrima şi cazuri de promovări pe pile nu cunosc".

În ce priveşte colaborarea cu temuta Securitate, fostul prim-secretar răspunde simplu, etalându-şi latura omenoasă: "Le ceream să-şi facă treaba conform legii, mai ales că eram pe graniţă, cu veniri, plecări, fugari... Nu dădeam indicaţii dure, ci le ziceam să ia legătura întâi cu sindicatul, cu întreprinderea, dacă era ceva de lămurit la o persoană".

"Grija faţă de om"

Comparativ cu democraţia de acum, fostul prim-secretar susţine că în comunism toate erau mai bine organizate, iar educaţia, în primul rând, era esenţială. "Exista o preocupare pentru un climat bun în învăţământ. Absolvenţii o spun, se făcea carte".

Deşi lipsurile de tot felul erau arhicunoscute, Sorcoiu susţine că se făceau permanente eforturi de menţinere a situaţiei pe "linia de plutire". "Pentru spitale şi policlinici se asigurau fondurile atât cât putea da societatea, iar în Bihor aveam un corp medical de lăudat. Participam la întrunirile oamenilor muncii (n.r. - din spitale), la bilanţuri de sfârşit de an, şi se lua aminte la problemele ridicate de aceştia".

Ca prim-secretar, primea audienţe şi reclamaţii scrise, lunar câteva mii, ceea ce spune mult despre nemulţumirea cetăţenilor, frustraţi ba de lipsa alimentelor, căldurii şi luminii, des întrerupte, ba de planurile de sistematizare urbană prin demolări, ba de lipsa unor locuri de muncă pe măsura pregătirii.

Cu toate acestea, fostul "prim" socoteşte că tocmai "munca cu oamenii, rezolvarea problemelor şi asigurarea unui mediu de lucru fără stres" au fost cele mai mari satisfacţii ale sale în această funcţie.

Revoluţie de catifea

Despre răsturnarea regimului în decembrie 1989, Sorcoiu este convins că cei care au decis-o au fost liderii SUA şi URSS, George Bush şi Mihail Gorbaciov, iar decizia lui Nicolae Ceauşescu de a convoca marele miting de la Bucureşti a fost o "prostie", nu doar pentru că românii erau sătui de dictatură, dar şi pentru că la vârful Partidului se ştia, prin Securitate, că urma o lovitură de stat.

În ceea ce priveşte evenimentele de la Oradea, fostul prim-secretar are satisfacţia că s-au desfăşurat fără distrugeri şi fără vărsare de sânge. "Pe 17 decembrie am primit telefon de la cancelaria CC, că din ordinul secretarului general Nicolae Ceauşescu vom lua măsuri de a scoate tehnica militară pe străzi. M-am îngălbenit! Eram comandant al armatei pe judeţ, iar Garnizoana militară din Oradea era mai mare ca la Timişoara. L-am sunat pe generalul Nicolae Şchiopu, comandantul Garnizoanei, şi l-am întrebat ce să facem. A zis: Ştiţi, eu sunt militar, execut ordinele, dumneata decizi. Am spus: Ne ia dracu pe amândoi dacă iese prost", povesteşte fostul prim, conştient atunci că dacă scotea armata îi provoca pe orădeni, iar dacă nu, risca să fie arestat de "ai noştri". În final, a riscat şi n-a păţit nimic, iar în Oradea trecerea la noul regim a fost paşnică.

Totuşi, recunoaşte că, precaut, s-a pregătit să plece de aici cât mai repede după 22 decembrie. A căutat oameni să-i ducă mobila, a părăsit oraşul şi s-a retras rapid din viaţa publică, scutindu-se de alte bătăi de cap.

Post-´89

Cum funcţia i-a fost desfiinţată prin decret al Frontului Salvării Naţionale chiar pe 22 decembrie, când fostul prim-secretar de la Iaşi, Ion Iliescu, a preluat puterea la Bucureşti, Sorcoiu a ales să se pensioneze şi s-a mutat înapoi la Braşov fără niciun regret. Singurele regrete sunt că "democraţia originală" care a urmat a provocat dispariţia "industriei socialiste" edificate cu mari sacrificii.

În ce priveşte administraţia de acum, fostul prim-secretar consideră că edilii de azi sunt de toate felurile, buni şi slabi. Are cuvinte bune atât despre Ilie Bolojan, despre care ştie doar din auzite şi din presă, fiindcă după 1990 n-a mai fost la Oradea, dar şi despre Gabriela Firea. Cât despre politicienii de azi, zice că "dacă s-ar aplica o selecţie de cadre ca pe vremuri, n-ar mai ajunge ministru niciunul care a furat", şi critică vehement atât parlamentarii, cât şi miniştrii, chiar dacă despre "programul de guvernare" al PSD-ului crede că este "bine întocmit".

Beneficiar al unei pensii mai mult decât liniştitoare, Tovarăşul nr. 1 al Bihorului de la sfârşitul erei comuniste îşi trăieşte bătrâneţea nostalgic, convins că a condus judeţul, cu bune şi rele, cât de bine i-au îngăduit vremurile...

PE TEREN
A salvat Ioşia de la demolare

Puţini orădeni ştiu că fostului prim-secretar Andrei Sorcoiu i se datorează salvarea de la "sistematizare" a cartierului Ioşia. În ultima sa vizită de lucru, Nicolae Ceauşescu a fost nemulţumit de felul cum arăta Calea Aradului, observând că blocurile se terminau chiar la marginea arterei şi avansând ideea demolării zonei de case din Ioşia, proiect pentru care măsurătorile au şi început imediat, în 1987.

"Pentru mine a fost un şoc, dar n-am putut decât să aprob tacit. Când lucrurile s-au precipitat şi oamenii au aflat despre demolări, am mers în cartier împreună cu alţi factori de decizie (n.r. - primarul Gheorghe Groza şi viceprimarul Ionel Ungur)", îşi aminteşte fostul prim-secretar. Aproximativ 300 de localnici au semnat atunci o petiţie către Ceauşescu, dar rămasă la Judeţeana de Partid, care a tergiversat începerea demolărilor. Fostul activist spune că, la limită, s-ar fi "scos" în faţa lui Ceauşescu spunându-i că Ioşia era un cartier preponderent românesc şi relativ nou, majoritatea caselor fiind construite după al Doilea Război Mondial.