Mi-au plăcut mereu restaurantele mici, de tip italian sau franţuzesc, cu măsuţe micuţe, majoritatea de două persoane, decorate minimalist, apropiate una de alta, aproape înghesuite. Contrastează puternic cu ditamai mesele de ping-pong din restaurantele româneşti pe care ai loc să-ţi pui 7 feluri de mâncare simultan şi mai poţi sta şi confortabil cu coatele lăbărţate. Ne place să avem spaţiu mult pentru noi înşine fiindcă, atunci când suntem la masă, ne simţim regi şi trebuie să ne comportăm în consecinţă.
Un dezavantaj al distanţei mici dintre mese este că e aproape imposibil să porţi o discuţie cu comeseanul tău fără să fii auzit de vecini. La rându-ţi, şi tu, vrând-nevrând, auzi ce discută ceilalţi. Dar în tot neajunsul meselor de tip occidental, hop şi un mare avantaj: oamenii vorbesc încet, pentru a nu deranja sau pentru a nu fi ascultaţi de urechi neautorizate. La fel cum, tot la ei, conversaţiile la telefon pe stradă, în tren sau tramvai se poartă aproape şoptit, iar soneriile nu sună precum alarmele de incendiu. Din nou în contrast cu noi, o naţie cam gălăgioasă.
O prietenă îmi povestea cum, mai demult, la o farmacie, în timp ce vorbea cu farmacista, l-a observat pe tipul din spate rezemat de tejghea, ascultând-o foarte interesat de la nici 20 de centimetri distanţă. Când i-a cerut un pic de intimitate, tipul s-a ofuscat. Nu vă e străină întâmplarea, aşa-i? La orice coadă, respiraţia celui din spate resimţită în ceafă face parte din filosofia "No, da’ care-i baiu’?". A fost nevoie de un virus blestemat, de o campanie semănătoare de teamă şi de linii colorate desenate pe jos pentru a ne învăţa să respectăm spaţiul personal al celuilalt.
Problema e la fel şi pe şosele. Tot semn de civilizaţie este şi respectarea distanţei faţă de maşina din faţă. Să fii prea aproape, să îi stai în fund, cum se zice, e nu doar o lipsă de politeţe, ci chiar o formă de agresivitate ce poate crea stres pentru cel din faţă. Acolo nu se mai pune problema distanţei pentru a evita o contaminare, ci de a face traficul mai lejer, mai puţin încordat, mai aerisit. Iar, ca bonus, ajută şi la evitarea tamponărilor.
Dar de ce ne-o fi plăcând să stăm înghesuiţi unii în alţii? Pornind de la cozile la alimente de pe vremea cretinului de Ceauşescu şi a regimului său idiot, se găsesc cauze cu duiumul, iar ele pot fi sintetizate într-o singură imagine, foarte des folosită în ultimul timp - ne comportăm ca o turmă de oi. Probabil că oaia, animal mai slab de înger, e dependentă de forţa şi siguranţa pe care i-o dă turma.
Şi iată cum, ameninţaţi de o chestie microscopică, facem cu toţii un mare pas înainte. Sper ca gestul de a-i da spaţiu celui de lângă să nu piară odată cu dispariţia ameninţării şi a măştii de protecţie. Iar dacă dăm şi volumul conversaţiilor în public mai jos, vom fi şi mai grozavi. Dar să nu vă fie teamă, asta nu va însemna că ne tragem din oaie.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.