Să mai tăcem un pic!

În curând, numărul oamenilor care vorbesc va bate numărul celor care ascultă, iar într-un final târziu al umanităţii, numărul celor care nu vor avea nimic de spus va fi tot mai aproape de zero. Trăim vremuri în care aproape nimeni nu mai ascultă ce are de spus altcineva, cel mult tace până când celălalt se opreşte din vorbit, pentru ca apoi să-şi dea drumul la gură.

O vorbă înţeleaptă pe care am citit-o undeva, dacă nu mă înşel atribuită lui Dalai Lama, spune că atunci când vorbeşti spui ceea ce ştii, în vreme ce, atunci când asculţi, afli ceva ce nu ştiai. Modernismul din timpurile pe care le trăim ne-a transformat pe tot mai mulţi dintre noi în emiţători frenetici, îndrăgostiţi tot mai tare de propriile păreri, cu tot mai puţin timp pentru gândurile altora.

Ascunşi îndărătul înţelepciunii populare "Asta e părerea mea", trăim cu impresia că putem spune orice. Lipsa unui sistem de referinţă serios poate crea impresia că tot ceea ce spunem este solid fundamentat, logic şi neatacabil, în vecinătatea inteligenţei şi la limita genialităţii. Aprobarea unora din jur mai pune câteva cărămizi la construcţia micilor monstruleţi în care tindem să ne transformăm.

Să ai păreri nu e nici rău, nici interzis. E important însă de unde vin ele şi cum anume s-au format. Părerile sunt precum candidaţii la alegeri: niciunul nu adună 100% din sufragii, indiferent cât de puternic sau inspirat ar fi. Să îţi susţii părerile ca pe nişte adevăruri universale este un păcat la fel de mare cu a-ţi fi teamă să-ţi faci publice opiniile şi să nu ai deloc încredere în ele.

Cred că, undeva în străfundurile memoriei colective a poporului român, sechelele de dinainte de 1989 se maturează ca un vin bun ascuns în pivniţă. Acele timpuri, în care opiniile spuse în gura mare îţi puteau aduce necazuri, ne fac să fim astăzi mai vocali ca niciodată. Suntem ca săracii care s-au îmbogăţit peste noapte - nu au exerciţiul bogăţiei şi îşi strică în doi timpi şi trei mişcări bănetul pe lucruri inutile şi capricii copilăreşti.

De aceea, poate ar fi mai bine să fim un pic mai cumpătaţi, mai zgârciţi cu propriile noastre opinii, mai ales când se întind în afara ariei de competenţă profesională. Să avem mai multă încredere în profesionişti ar fi absolut logic şi explicabil. Să stai zeci de ani într-un sistem şi să nu devii profesionist este aproape imposibil, chiar şi în partea asta de lume, în care principiile şi regulile nu sunt la fel de valabile ca în alte locuri.

Altfel, mai e puţin până când vom bate la uşa piloţilor ca să-i învăţăm cum se conduce avionul, ne vom trezi spontan din anestezie generală în mijlocul unei operaţii pentru a-i explica doctorului cum se face corect tăietura, sau o să intrăm pe teren să le arătăm jucătorilor cum se execută loviturile libere. E prea mult deranj, nu merită. E mult mai uşor în scaunul pasagerului, întins pe masa de operaţie sau în faţa televizorului cu sămânţa de bostan în colţul gurii.