Românii paralele

În prag de Centenar, ţara în care trăim este încă neunită, ba chiar dezbinată. O parte masată în stânga, alta răsfirată în dreapta. Împinsă de unii către viitor, apărată de alţii pe loc tocmai de frica viitorului.

La 99 de ani de la momentul astral al Marii Uniri, ţara nu ne leagă nici prin şosele, căi ferate şi aeroporturi care să faciliteze o bună circulaţie a oamenilor şi mărfurilor, nici printr-o educaţie care să ofere şanse egale, nici printr-un sistem sanitar care să nu ne îmbolnăvească şi mai grav pe unii, în timp ce alţii ne tratăm la Viena ori Istanbul, nici printr-o administraţie care să ne uşureze viaţa în loc să ne facă zile fripte.

Avem de o parte politicieni care ne susură în urechi că vinovaţi sunt mereu numai străinii, niciodată noi. Multinaţionalele, bunăoară, care produc şomaj prin absenţă în Moldova şi Oltenia, deoarece au preferat să se aşeze în Transilvania şi Banat, aproape de autostrăzile alea la care guvernanţii, de toate culorile, sunt incapabili să ne racordeze. De cealaltă parte avem, ici-colo, câţiva primari vinovaţi, de fapt, că s-au încăpăţânat să fructifice modestul avantaj, izbutind cel mai adesea în pofida, decât cu ajutorul, guvernanţilor de pe Dâmboviţa.

De o parte avem afacerişti lipiţi la sacii cu bani publici ca să aibă din ce împărţi comisioane, de cealaltă parte întreprinzători forţaţi să scape prin "ungere" de organele de control.

Avem de o parte şefi de partide care ne îmbrobodesc că suveranitatea naţională înseamnă neamestecul Occidentului în treburile noastre interne, care ne căinează că românii sunt împiedicaţi să-şi decidă singuri viitorul. De cealaltă parte avem istorici care se străduie să ne facă să înţelegem că România Dodoloaţă n-a fost făcută doar de noi, de unii singuri, ci cu sprijinul unor mari puteri, toate occidentale. Că poporul a avut năzuinţa fierbinte a Unirii, dar că România Mare n-ar fi fost cu putinţă fără patriotismul, ambiţia şi inteligenţa unor adevăraţi părinţi ai naţiunii, fără oameni ca Regina Maria, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Regele Ferdinand, despre care unii nu ştim mai nimic, alţii încă învăţăm.

Avem conaţionali dacomani, care neagă însăşi romanitatea ţării, o masă protocronistă, convinsă până la fanatism că este proprietara Grădinii Maicii Domnului, că îi e destul să îmbrace o ie ca să-şi facă scut de apărare sau că poate evada din prezent prin tunelurile din Bucegi. Avem însă şi compatrioţi care visează şi chiar lucrează pentru o Românie deschisă, care ştiu vorbi corect româneşte şi pot gândi temerar global, care îşi doresc în locul unei uriaşe singurătăţi colective o integrare productivă în concertul naţiunilor.

Avem practicanţi de fake-democracy, nici măcar originali, ci plagiatori ai unor modele ba dunărene, ba de pe Bosfor, ctitori de Stat Paralel, dar şi cetăţeni devotaţi democraţiei celei vechi şi autentice, în care nimeni nu poate avea privilegii cocoţat, fie şi prin vot, deasupra legii. De Ziua României, eu acestora le ţin pumnii şi le urez succes. Celorlalţi, sănătate şi grabnică recuperare!