Obişnuit să spună lucrurile pe şleau, profesorul a vorbit cu BIHOREANUL despre reuşitele, dar şi despre "eşecurile răsunătoare" ale Teatrului orădean, precum şi despre problemele manageriale ale Universităţii.
"Un premiu durează o seară"
- Citim comentariile dvs. pe teme dintre cele mai diverse, de la politică la media şi, evident, teatru. Cum şi când aţi început cariera de cronicar?
- În martie 1983, în revista de specialitate Teatru (n.r - acum Teatrul Azi.). Am scris cronica premierei "Miraculoasa carieră", a lui TaunoYliruusi, montată la Teatrul de Stat de Eugen Ţugulea şi care a marcat debutul actualului director al Teatrului, Daniel Vulcu. Am devenit apoi colaborator permanent al revistelor Teatrul Azi şi Familia, şi aşa am rămas 30 de ani.
- Ce v-a determinat să scrieţi cronica? Eraţi pasionat de teatru?
- Culmea, nu. Pasiunea am căpătat-o după ce am venit la Oradea, văzând spectacolele de aici, care erau foarte bune. Am simţit nevoia de a mă exprima, de a fi un fel de acompaniator al ceea ce se întâmplă pe scenă.
- Aveţi în portofoliu recenziile unor spectacole jucate în toată ţara. Cum alegeţi reprezentaţiile?
- E o alegere absolut aleatorie. De obicei nu refuz instituţii, chiar dacă sunt la distanţă ori nu sunt în prim-planul vieţii teatrale româneşti. Am descoperit teatre pe cale de a se revigora şi începători care au justificat încrederea pe care le-am acordat-o. Sigur, au fost şi eşecuri de prognoză, dar greşesc şi meteorologii, de ce n-ar greşi şi criticii de teatru?
- Recent aţi fost distins, pentru a doua oară, cu premiul UNITER. Ce înseamnă un astfel de premiu?
- E recunoaşterea breslei. Cine nu-şi doreşte un premiu UNITER minte. Dar un premiu durează o seară. Trebuie să fii la fel de bun în continuare, să emiţi judecăţi fără a comite nedreptăţi, fără a renunţa la un sistem de valori. Eu nu doar dau verdicte, ci încerc să motivez ceea ce am spus acolo.
"Criticul nu este un agent publicitar"
- În 2011, după întoarcerea actorilor orădeni în clădirea din Piaţa Ferdinand, aţi publicat o cronică intitulată "În sfârşit, teatru!". Cum aţi caracteriza prestaţia trupei la Casa de Cultură a Sindicatelor?
- A fost o prestaţie de sacrificiu. E greu să joci foarte bine într-un spaţiu în care se vede prost şi se aude prost. A fost o perioadă cumplită, care a costat enorm trupa.
- Cum s-a descurcat Teatrul Regina Maria după "renaştere"? Şi-a redobândit "condiţia de trupă, avută odinioară"?
- În ultima vreme, fără îndoială, Teatrul Regina Maria se află într-o perioadă ceva mai bună, dar şi contradictorie ca evoluţie. Sunt reuşite, dar sunt şi eşecuri, unele răsunătoare. Impresia este de improvizaţie şi improvizaţia vine la capitolul repertoriu. Eu nu observ existenţa unui program autentic. Asta înseamnă să ai în portofoliu o serie de titluri, pentru care să găseşti regizorul adecvat, ţinând cont şi de posibilităţile trupei. Or acum la Teatrul Regina Maria se întocmesc liste de regizori, dacă se poate de top, care sunt aduşi cu eforturi financiare stimabile. Dar abia după se caută şi titlul piesei, iar ei vin aici fără să cunoască posibilităţile trupei. Actualmente aceasta este puternic reîmprospătată, însă nu are actori de vârstă. E greu de construit un repertoriu când cea mai în vârstă actriţă are în jur de 45 de ani.
- Puteţi numi eşecurile?
- Criticul de teatru este un judecător, nu un agent publicitar. În această stagiune stăm prost la capitolul comedie şi comedie de bulevard. S-a montat "8 femei", fără niciun fel de justificare, greşindu-se alegerea de spaţiu şi arătându-ne actriţe tinere în roluri de vârstă. Nici "Sărbători fericite" nu este o sărbătoare, cu atât mai puţin una fericită.
- În aceeaşi cronică vorbeaţi despre "aşa-zişi «factori responsabili» care, ajunşi în posturi prin împărţeli de partid, se autoproclamă instantaneu infailibili şi eterni". Cine sunt aceştia şi cu ce greşesc?
- Cei din 2011 nu mai sunt, dar au venit alţii, numiţi tot prin decizii de partid, şi care au impresia că asta le asigură infailibilitatea. Se comite o gravă eroare cu evaluarea managerilor de teatru, căci contează cel mai mult evaluarea cantitativă şi nu calitativă. Şi evaluatorii directorilor de instituţii de cultură nu prea sunt specialişti, ci persoane agreate. E foarte bine că sălile sunt pline, e un merit al actualului director. Dar rămâne de văzut şi ce-i dai acelui public...
- Ce-i lipseşte teatrului orădean acum şi cum este văzut în ţară?
- E considerat o promisiune. A reînceput să facă parte din trupele la care se întâmplă lucruri interesante şi să fie invitat la festivaluri pe criterii estetice adevărate. Dar marea izbândă e încă de aşteptat.
"Mă înţeleg bine cu oamenii cu minte"
- Scriaţi că sunteţi "socotit pe nedrept cârcotaş şi din cale-afară de sever". Cum vă înţelegeţi cu actorii, regizorii şi directorii despre care scrieţi?
- Eu zic că mă înţeleg bine cu oamenii care au minte. Sunt actori cu care am relaţii personale, dar pentru a nu fi influenţat încerc să limitez aceste discuţii. Merg la teatrul din Oradea doar în calitate de spectator.
- Care ar fi, după dvs., cei mai mari actori orădeni?
- Pentru mine a însemnat foarte mult o întâlnire cu Ion Mâinea, un actor remarcabil. Un excelent actor a fost Nicolae Toma. Marea şansă a teatrului din Oradea au fost însă regizorii. A existat tandemul Alexandru Colpaci - Sergiu Savin, apoi tandemul Alexandru Darie - Victor Ioan Frunză. Ei au contribuit la a instaura un spirit de trupă care a existat mulţi ani la Oradea.
- Consideraţi că teatrul ar trebui să fie o artă pentru elite sau una dedicată maselor?
- Teatrul se adresează unei minorităţi, una din ce în ce mai mică. Teatrul trebuie să găsească modalităţi pentru a-şi conserva spectatorii, dar nu cu preţul unor concesii valorice. Spectacolele bune determină publicul să revină la teatru. La Oradea genul musical a prilejuit câteva spectacole bune, că e vorba despre "Producătorii" sau "Scripcarul pe acoperiş".
- Dacă ar fi să scrieţi o cronică despre publicul orădean, cum ar suna?
- E un public foarte derutant, care şi-a pierdut din panaşul cultural. Un public care nu e uşor de cucerit şi care scoate greu banii din buzunar.
"Există impostură în universităţi"
- Aţi avut parte vreodată de răzbunări din partea celor "criticaţi"?
- De răzbunări nu. Dar m-am obişnuit demult ca înainte de o premieră să fiu tratat cu maxim respect, cu îndatorinţă suspectă şi după apariţia cronicii nici măcar să nu mai fiu salutat. Povestea asta ţine până la următoarea premieră când, dintr-o dată, redevin genial.
- Sunteţi şi cronicar de carte. Unde se poziţionează Oradea în ce priveşte apariţiile de carte?
- Sunt din când în când apariţii importante, creaţiile unor oameni de condei autentic. Avem doi critici recunoscuţi şi publicaţi la edituri importante, Ion Simuţ şi Liana Cozea. Avem un tânăr critic literar, Marius Miheţ, colaborator permanent al României Literare. În domeniul poeziei îi avem pe Ioan Moldovan şi Traian Ştef. Stăm mai prost cu dramaturgia, dar aşa e şi la nivel naţional.
- Cum vedeţi situaţia Universităţii din Oradea, care nu se bucură de cea mai bună reputaţie şi e plină de datorii?
- Problema este că nu ştim să ne apărăm reputaţia. În privinţa situaţiei financiare cred că avem o gravă problemă de management pe care, din păcate, actuala echipă de conducere nu ştie să o rezolve. Cred ar trebui să se gândească la o reorganizare. Noi avem cam prea mulţi şefi şi cu salarii cam prea mari. Ar fi bine să ne uităm care este salariul rectorului Universităţii din Oradea şi care este salariul celui de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Poate prin încercarea de a deveni ceva mai realişti am găsi şi soluţia redresării.
- Cum aţi socoti nivelul de impostură între universitarii orădeni?
- Impostură există oriunde în universităţi. Cert e că la noi este în scădere. Faptul că unele specializări şi-au încetat activitatea este un semn că impostura a fost condamnată de realitate. Cred că a fost o decizie foarte bună a ARACIS şi a fostului rector Cornel Antal de a închide secţia de teatru. Nu au urmat sinucideri. Noi nu trebuie să ne gândim să dăm tuturor câte ceva, ci uneori chiar să luăm măsuri dure pentru a salva spiritul academic.
"Păcatul este proasta educaţie"
- Din editorialele dvs. putem concluziona că sunteţi dezamăgit de clasa politică. Care e păcatul ei?
- Trăim o perioadă cumplită din acest punct de vedere. Stăm mult mai prost, cred, decât în primii ani de după 1989. Păcatul este proasta educaţie, refuzul de a se pune în slujba cetăţeanului. Politicienii cred că au luat ţara în locaţie de gestiune şi fac ce vor.
- Credeţi că va apărea o nouă forţă, care să înlocuiască partidele "obosite"?
- Deocamdată încercările nu au dat rezultate. Avem aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Am impresia că foarte mulţi tineri care au intrat în politică sunt oameni care au suferit nişte liftinguri. Arată ca de 30 de ani, dar ca mentalitate sunt tot ca pe vremuri.
- Oricine ar vrea să afle şi cel mai mic detaliu legat de emblematicul Radio Europa Liberă l-ar găsi la dvs. Cum a pornit această pasiune?
- Pentru mine a fost o şcoală de jurnalism. Sigur, nu una perfectă. Era un jurnalism militant, s-au comis şi erori, dar Europa Liberă a fost o bornă de neocolit în istoria contemporană a României. Unul dintre marile mele regrete este că se uită că a existat acest post de radio, se uită vocile adevărului. Astăzi sunt în legătură cu foarte mulţi dintre componenţii redacţiei de la Munchen, cu soţia directorului de atunci Noel Bernand, Ioana Măgură, care s-a şi gândit că aş fi cel mai indicat să scriu o istorie a departamentului românesc.
- Cum vedeţi presa locală de astăzi?
- E foarte subţire, fiind afectată de criza economică. Situaţia nu este deloc încântătoare dacă facem comparaţie cu ceea ce era presa în urmă cu 10 ani. Bănuiesc că în momentul în care vom înţelege că poate varianta print nu mai ţine şi ne vom concentra forţele spre online, direcţionând acolo şi partea materială, lucrurile se vor îndrepta. Atunci, organele de presă vor putea să plătească aşa cum se cuvine, regulat şi cinstit, ziariştii şi în felul acesta presa din Oradea îşi va recâştiga calitatea.
- Dar vocea intelectualilor, se simte în cetate?
- Nu pe cât ar trebui. Cred că am avut cel mai bun exemplu în jurul dezbaterii cu Muzeul, unde intelectualitatea orădeană nu şi-a prea arătat solidaritatea.
CINE ŞI CE
Caracterizări în trei cuvinte
Victor Ponta: hiper-obscen
Crin Antonescu: un adolescent întârziat
Constantin Bungău: nu comentez
Ion Caramitru: o mare personalitate
Victor Rebengiuc: un mare actor, cel mai mare
Daniel Vulcu: un posibil manager
Richard Balint: un bun actor
Ioan Moldovan: un poet cumsecade
.jpg "Avarie pe Calea Clujului din Oradea. Lucrările restricționează traficul")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.