Un pod nu trebuie să fie doar un drum pe care circulă maşinile. El trebuie să lege case, locuri de muncă, parcuri, teatre, mall-uri, dar mai ales oameni. Şi, dacă se poate, podurile ar trebui să aibă şi o poveste frumoasă. Suntem în plină campanie de botezare a podurilor oraşului, aşa că ar fi bine să avem cât mai mulţi orădeni care să se pronunţe pe această temă.
A fost odată un Rege care a întemeiat oraşul acesta şi, de mult ce l-a iubit, a cerut să fie înmormântat aici. Legenda spune că, într-o noapte, căruţa cu trupul său neînsufleţit a luat-o singură spre cetatea pe care el o întemeiase. Sfântul Ladislau merită un pod în Oradea.
A fost odată un prinţ german care, coborând de pe vapor la Turnu Severin, a fost luat în braţe de supuşi, ca să nu se înece în mocirla drumului. I-a spus tatălui său că nu se va întoarce în Germania decât pe calea ferată şi, drept urmare, a racordat România la Europa. Şi nu doar feroviar. Nepotul său, Ferdinand, şi consoarta acestuia, Regina Maria, au unit apoi aceste locuri cu România. Carol I merită un pod în Oradea.
A fost odată o fetiţă pe nume Eva Heyman, care la 13 ani a ajuns în sinistrul ghetou din Oradea. Singura ei vină, ca şi a altor mii de concitadini, era că se născuse evreică. În tulburătorul ei jurnal scria: "Micul meu jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc... Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură". A murit în toamna lui 1944, la Auschwitz. Oare nu merită Eva Heyman, în numele comunităţii evreieşti, care a dat strălucire acestui oraş, un pod?
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.