Patru amintiri din vamă

Am patru amintiri mai aparte de la trecerea frontierei în Ungaria. Prima dată când am ieşit din ţară, în 1991, mă aflam într-un autobuz plin de rockeri, cu toţii excitaţi că urma să vedem AC/DC, Metallica şi Mötley Crüe la Budapesta. Autobuzul întârziase, coada la vamă era lungă şi ne temeam că vom întârzia. Aşa că o mică delegaţie de pletoşi a pornit-o spre gherete, să-i roage pe vameşi să ne lase să sărim peste rând. Când ne-a văzut şeful de tură, rotofei şi roşu la faţă de furie, a explodat şi ne-a expediat înapoi cu atâta ură încât ne-am temut că n-o să mai ieşim în vecii vecilor din ţară.

A doua amintire vine dintr-o noapte de la începutul anilor 2000, în care am stat 4 ore şi jumătate la intrarea în ţară. Îmi cumpărasem din Debreţin un televizor şi voiam să recuperez TVA-ul de la biroul din vamă. Coada în exteriorul clădirii era imensă, iar angajatul statului maghiar nu voia să bată niciun record de viteză în muncă. M-am gândit să renunţ, dar era vorba de o sumă frumuşică. Când am ajuns, în sfârşit, în interiorul biroului şi calvarul meu părea să se încheie, omul şi-a scos mâncarea pe birou şi a pus-o de un picnic, asistat de vreo 20 de români umiliţi, obosiţi, flămânzi şi nervoşi.

A treia amintire cheie vine de la prima trecere a frontierei de după integrarea în Uniunea Europeană. Mergeam tot la ceva concert în Budapesta, iar când am trecut prin dreptul gheretelor vameşilor români, fără să ne oprească nimeni, pur şi simplu mi s-au umezit ochii de emoţie. Parcă trăisem până atunci sub ocupaţie şi cineva sau ceva tocmai ne eliberase. 

A patra, şi cea mai simpatică întâmplare s-a petrecut în Vama Salonta. "Unde mergeţi?", ne-a întrebat frontieristul în timp ce verifica actele. "La festivalul de jazz de la Gyula", i s-a răspuns. "Şi unde vă sunt instrumentele?"...

Acestor amintiri li s-a mai adăugat una săptămâna trecută, când, după aproape doi ani de la ultima ieşire din ţară, am dat o fugă până la Budapesta. Ne-am făcut griji cu toţii din maşină, având în vedere pandemia şi regulile de călătorie despre care aflam zilnic ceva nou. Unii trebuiau să ajungă la aeroport, alţii într-un city break de 24 de ore în Capitala ungară şi nu voiam să riscăm. Ne-am blindat de acte în eventualitatea că va fi complicat în vamă, ne-am luat adeverinţele de vaccinare, însă nu s-a exagerat cu birocraţia şi toată lumea a ajuns cu bine unde trebuia. Ne-am simţit liberi din nou.

Abia ce ne obişnuiserăm să umblăm brambura prin Europa doar cu cartea de identitate în buzunar şi, iată, într-un singur an, graniţele au reapărut şi libertatea de a călători ne-a fost restricţionată drastic. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că nimic nu e pentru totdeauna şi că o stare de fapt, oricât de solidă ar părea, se poate schimba oricând. După atâta stat acasă, cred că vom aprecia cu toţii lucrurile care deveniseră banale - călătoriile, aerul curat, zâmbetele fără mască, interacţiunile cu alţii, mâncatul la restaurant, viaţa în general. A, şi libertatea!