Pandemiile Oradiei: Epidemia de coronavirus se adaugă unor molime devastatoare care au lovit de-a lungul istoriei Bihorul

Întâi a lovit ciuma, apoi a măturat holera, iar la urmă a secerat gripa spaniolă. Între ele au mai ucis tifosul, variola şi tuberculoza.

"Bihorul a fost tot timpul în calea epidemiilor. Cele mai multe, cum ar fi ciuma şi gripa spaniolă, au venit prin Ungaria din Europa Centrală. Holera, în schimb, dinspre Moldova şi Ţara Românească. Oricum ar fi, se pare că n-am învăţat mare lucru de pe urma lor", zice istoricul Dumitru Noane.

Stare de asediu

O nenorocire nu vine niciodată singură. Cel puţin aşa demonstrează istoria Oradiei. "Molimele şi războaiele s-au întreţesut întotdeauna", explică istoricul Dumitru Noane (foto), muzeograf în cadrul Muzeului Oraşului Oradea.

Cunoscută sub denumirea de Moartea Neagră, pentru că provoca victimelor umflături negre pline de puroi, ciuma a deschis oficial şirul pandemiilor începând cu anul 1347. "Boala a ucis între 75 şi 200 milioane de oameni. Era enorm. Toată populaţia planetei era atunci de 450 milioane".

Molima a ajuns în ţinutul Crişanei la sfârşitul anului 1349 şi a lovit oamenii locului când le era mai greu, de 28 de ori în următoarele trei secole. "Asediile asupra Cetăţii Oradea din anii 1598, 1658 şi 1710 au fost întrerupte de molime", arată istoricul.

Scheletele din beci

La sfârşitul anilor ʼ90, studenţii Facultăţii de Arte care săpau în beciul Palatului Princiar ce adăposteşte acum Muzeul Cetăţii, au descoperit şi rămăşiţe umane. Arheologii au dezgropat în total 27 de schelete. "Morţii răpuşi de ciumă erau aruncaţi de-a valma, în poziţii nefireşti, goi, pentru că nu s-au găsit urme de haine, şi acoperiţi cu var pe post de dezinfectant", povesteşte Noane.

Groapa comună provine cel mai probabil de la asediul din 1598, peste ea fiind ridicat după două decenii Palatul Princiar. "Pe 1 octombrie, cam 2.000 de turci şi-au aşezat tabăra în semicerc. Ploile lungi de toamnă, condiţiile mizerabile şi vremea rece i-a îmbolnăvit, iar apoi boala a trecut la asediaţi". Turcii au ridicat asediul pe 3 noiembrie. Deja slăbiţi, au fost atacaţi de un corp expediţionar format din 1.500 de soldaţi, trimis de Mihai Viteazul.

Povestea s-a repetat în septembrie 1658, când asediatorii s-au retras după doar două săptămâni. "Mâncarea proastă şi igiena precară din vreme de război favorizează ciuma", spune Noane.

Război şi pace

Început în 1703, următorul asediu, întins aproape fără întrerupere până în 1710, s-a sfârşit la fel. La finele anului 1708, comandantul austriac al garnizoanei şi reprezentantul principelui Francisc Rákóczi al II-lea negociau predarea Cetăţii. "Tratativele au încetat în primăvara lui 1709, când austriecii au primit întăriri, dar asediul a fost ridicat abia în 1710, când ciuma a făcut sute de morţi între asediatori şi asediaţi".

Molima n-a iertat însă nici perioadele de pace. La sfârşitul anului 1585, îngrozite de numărul mare de morţi, autorităţile au închis toate drumurile spre oraş până în iunie 1586. Ciuma a revenit în 1742, provocând mii de morţi din Oradea până în Satu Mare.

Afumarea, spălăturile cu oţet sau cu plante medicinale, leacurile folosite în epocă n-au avut niciun efect. Boala a revenit periodic, culminând cu ciuma lui Caragea (1812), care a făcut 90.000 de victime în Ţara Românească. "Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu... Rareori bolnavul ajungea cu viaţă în câmpiile ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile", consemna peste ani prinţul Ion Ghica. Aleşi dintre cei care supravieţuiseră bolii, pentru că erau beţivi şi beau vin, nu apă infectată, cioclii care trebuiau să ducă bolnavii la doctor îi duceau direct la groapă. De-atunci le-a şi rămas numele...

După foame, molimă

După ciumă a urmat holera. Adusă în 1831 de armata rusă în Moldova, boala provoca tulburări digestive, diaree şi vărsături care deshidratau victimele, provocând moartea în 85% din cazuri. "Epidemia a făcut 1.437 victime în Satu Mare şi Bihor", spune Noane. Molima a repornit în 1836 şi apoi în 1848. "Venită de data aceasta din Ungaria, holera a provocat primul deces pe 2 iunie în Oradea şi s-a întins spre Marghita şi Valea lui Mihai".

Boala avea să revină succesiv în 1855 şi 1866, iar între 1872-1873 să lovească nemilos. "Din 32.097 bihoreni infectaţi, 20.021 s-au însănătoşit, iar 12.076 au murit", spune directorul adjunct al Muzeului Cetăţii, Ioan Ciorba (foto). Explicaţia e simplă. "Majoritatea epidemiilor au însoţit perioadele de război sau foamete, când victimele prost hrănite aveau imunitatea scăzută".

Unirea usturoaie

România modernă s-a născut în febra gripei spaniole. Izbucnită în martie 1918 în SUA, a fost numită "spaniolă" după numele ţării în care presa a mediatizat-o prima dată. La fel precum coronavirusul acum, boala provoca febră şi ucidea prin sufocare, după ce plămânii se umpleau cu lichid. În doi ani, a secerat între 50 şi 100 milioane de oameni, între care poetul francez Guillaume Apollinaire, sociologul german Max Weber, iar în România pe eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu.

La fel ca acum, în Crişana s-au închis şcolile pentru 14 zile, iar circulaţia feroviară a fost redusă. Molima a afectat inclusiv Marea Unire. Loviţi de boală, mulţi delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au transmis că nu pot ajunge. Dintre cei 131 delegaţi bihoreni s-au anunţat bolnavi protopopul greco-catolic Vasile Tămaş din Popeşti şi directorul Băncii Bihoreana, Coriolan Pop. "Protopopul Tămaş a plecat din sat însoţit de cinci enoriaşi. Se prea poate să nu fi ajuns în sală din motive de boală. În schimb, despre Coriolan Pop se ştie că era bătrân şi bolnav, iar în anul următor a şi murit, posibil "ajutat" şi de gripă", spune istoricul Gabriel Moisa (foto).

În absenţa unui tratament, unii delegaţi au apelat la leacuri băbeşti. "Cei mai temători purtau pe sub haină un şirag de căţei de usturoi traşi pe aţă, ca să-i ferească de boală", povesteşte Moisa.

S-au stins singure...

Majoritatea molimelor care au lovit Bihorul s-au stins de la sine, în timp ce omenirea bâjbâia să le combată prin igienă personală, izolare ori leacuri. "Istoricii dezbat încă de ce a dispărut ciuma. Unii spun că s-a îmbunătăţit alimentaţia, alţii că, ridicând case din piatră în loc de pământ şi paie, oamenii au rărit purecii, alţii că şobolanul brun care transmitea boala a fost eliminat de şobolanul negru, care nu o mai transmitea. Cert e că s-a stins", spune Ionuţ Ciorba.

Epidemiile de holeră s-au încheiat la fel. "După doi ani în care evidenţele bisericilor din Oradea au fost pline de menţiuni «Mort de holeră», molima s-a oprit singură. Din 1874 n-a mai apărut nici un caz", zice Gabriel Moisa. Asemenea organismelor vii care le provoacă, bolile contagioase apar, cresc şi mor.

Experienţa trecutului nu pare să folosească posterităţii, care încalcă azi cea mai simplă regulă de fereală, autoizolarea. "Oamenii uită repede. Epidemiile au însemnat doar suferinţă şi moarte", avertizează Dumitru Noane. Ca toate molimele de până acum, pandemia noului coronavirus va trece şi ea, mai ales că de data asta savanţii lucrează la tratament şi vaccin. Rămâne de văzut însă cu ce preţ...

RELIGIA ÎN SLUJBA ŞTIINŢEI
"După putinţă şi bunu şi cu cumpetu"

Confruntate după 1800 cu holeră şi variolă, autorităţile din Transilvania au apelat la clericii romano-catolici, greco-catolici, ortodocşi şi de alte confesiuni pentru a învinge reticenţa la igienă a populaţiei, predominant rurală. Episcopul greco-catolic Samuil Vulcan (foto) a fost în fruntea eforturilor de combatere a molimei şi a insistat mai ales pentru imunizarea copiilor, sub ameninţarea că nevaccinarea ar putea atrage interdicţia de a urma o şcoală sau de a fi înmormântat cu slujbă. "În tipul foametei dintre 1813-1817 care a vulnerabilizat populaţia, a ridicat Postul Paştelui, pentru ca oamenii să se poată hrăni, şi a încurajat vaccinarea anti-variolică, existentă încă din 1795", spune istoricul Ionuţ Ciorba.

Episcopia Greco-Catolică le-a cerut preoţilor să propovăduiască "nu doar în amvon" izolarea bolnavilor pentru că "aqueastă boală ca sprin apropierea de quelu bolnavu seu de veşmintele lui se lega de altul". De asemenea, a încurajat carantinarea localităţilor ca "să despartă ţenuturile, cetăţile, satele, căşile şi persoanele quele sânătoase de quele bolnave", interzicerea "mai mari a oamenilor adunări de unde se poate lăţi boala", organizarea de spitale "unde quei bolnavi să se asedie şi grige doftorească să aibă", precum şi respectarea igienei "după putinţă şi bunu şi cu cumpetu".