Oraşul ruşilor: Povestea puţin ştiută a Şteiului, un model tipic de dezvoltare urbană de tip sovietic (FOTO)

Perioada comunistă a însemnat, vrând-nevrând, şi urbanizarea statelor est-europene. Procesul a pornit de la nevoia de a crea locuinţe pentru muncitorii care lucrau în centre miniere şi în uzine, dar a avut şi o componentă ideologică.

Lângă aceste centre au luat naştere oraşe complet noi, practic nişte dormitoare cu dotări minime. Aşa a apărut în Bihor oraşul Ştei, un proiect comunist cap-coadă, conceput să ofere un acoperiş şi câteva servicii publice miilor de oameni veniţi să lucreze în minele de la Băiţa.

Aşezare veche

Satul Ştei a fost fondat în jurul anului 1600, de când datează registrele de dijmă pentru stăpânii feudali ai locului - Episcopia Romano-Catolică a Oradiei. Zona era locuită de mai demult, dovadă fiind un tezaur de monede din secolul XII-XIII găsit pe traseul căii ferate Ştei-Băiţa.

Numele vechi al satului era Schei, care înseamnă "slavi". Istoricul Jakó Zsigmond (foto) aprecia că "românii au denumit Skey aşezările lor în care locuiau împreună cu slavii, dar e posibil ca originea s-o fi dat un grup de slavi împins aici împreună cu românii". Toponimul Ştei sau Şteiu a apărut în jurul anului 1800.

Locuitorii se ocupau cu agricultura, cu viticultura şi creşteau oi, porci şi boi. Mai târziu, ţăranii şi-au adăugat la activităţi exploatarea cărbunelui şi transportarea sa la topitoria din Vaşcău. Aşezarea era foarte mică, în 1600 existând circa 100 de locuitori. După 1700, aproape că a dispărut de pe hartă, numărul locuitorilor scăzând la doar 35.

Satul a fost "tras la drum" în timpul împărătesei Maria Tereza, localnicii cu case pe dealuri fiind strămutaţi în vatra aşezării. În timpul revoluţiei din 1848, un preot al Şteiului, Nicolae Popovici, i-a convins pe ţărani să nu se înroleze în armata maghiară. În timpul Primului Război Mondial, satul a fost jefuit şi distrus. Refăcut, a fost bombardat în 1944 de avioanele engleze ce atacau forţe terestre sovietice.

Uraniu preţios

Povestea Şteiului modern începe, de fapt, în subteranele Munţilor Apuseni. O legendă spune că, în urma voalării filmului foto al unui turist german şi al observării "bolilor ciudate" ale localnicilor, s-a trecut la cercetarea zonei.

În perioada 1939-1941, au fost descoperite rezerve de aur în zona Podişului Biharea, aproape de localitatea Băiţa. Probele adunate au fost trimise pentru analiză într-un laborator din Cluj, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ajuns în administrarea naziştilor. Nemţii au putut afla, astfel, de existenţa uraniului din Apuseni, dar fără folos, căci au pierdut războiul şi teritoriile ocupate.

Odată cu instaurarea comunismului, sovieticii au preluat controlul asupra unei părţi a resurselor şi a capacităţilor industriale în contul "reparaţiilor de război". Aşa s-a înfiinţat societatea mixtă româno-sovietică "Sovromquarţit", prin care s-a început exploatarea uraniului din Apuseni. Au fost săpaţi kilometri de galerii, ce se întindeau pe sub judeţele Bihor, Alba şi Arad. Era una din cele mai mari astfel de mine din lume.

Pentru "prietenii" sovietici

După extragerea din mine, roca era dusă la Ştei pentru concasare, iar de acolo transportată în cisterne speciale către Uniunea Sovietică. Rocile cele mai radioactive erau duse cu avionul, de pe un aerodrom din proximitatea localităţii.

Materialul era scos din ţară în stare brută, pentru că Moscova a refuzat să construiască sau să colaboreze cu românii pentru construirea unei uzine de preparare a minereului. Întreaga activitate era păzită de soldaţi sovietici, care aveau o bază la marginea aşezării.

Sovieticii au exploatat uraniul la Băiţa până în 1960, activitatea fiind apoi preluată de Statul român. În total, între 1952 şi 1960, nu mai puţin de 17.288 tone de uraniu-metal au fost scoase din subteranele României şi duse în URSS. Se spune că o astfel de cantitate ar fi asigurat nevoile României timp de 100 de ani.

Pe lângă Băiţa, în Apuseni au mai fost prospectate alte 17 zone din judeţul Alba, însă la exploatarea efectivă a uraniului s-a trecut doar în Gârda de Sus - o mină de mici dimensiuni. Tot uraniul dus de aici trebuia să servească la dezvoltarea programului nuclear sovietic. Plata pentru material era mică, 15 dolari pe kilogram.

Case pentru mineri

Pentru că, după 1945, numărul muncitorilor din zonă a început să crească, autorităţile, în principal cele sovietice, au decis să dezvolte Şteiul, prin construirea de locuinţe şi facilităţi de oraş. Peste 17.000 de oameni au fost aduşi din toată ţara pentru a munci în mina de la Băiţa. Existau, de asemenea, muncitori şi specialişti sovietici, care aveau condiţii de trai privilegiate.

După plecarea sovieticilor, numărul muncitorilor a scăzut la 7.100, ajungând la 2.900 în 1980 şi respectiv 1.900 în 1995.

Primele "locuinţe" au fost, în fapt, nişte barăci din scânduri. Ridicate cu zecile, acestea au format trei "cartiere": de vest, de nord-vest şi de nord-est. Locuinţe de calitate mai bună s-au construit mai târziu, fiind vorba de blocuri din cărămidă cu unul-două etaje şi clădiri din panouri, numite KD-uri. Locuinţele individuale, "căsuţele verzi", purtau numele WB. Între blocuri se făceau plantări de plopi şi pomi fructiferi.

"Oraşul de jos" a fost construit în circa trei-patru ani. În total, circa 3.000 de locuinţe au fost ridicate în Ştei după 1950.

Numai pentru ruşi

Şteiul a devenit oraş în ianuarie 1956, iar doi ani mai târziu i-a şi fost schimbat numele în Oraş Dr. Petru Groza (foto), fost prim-ministru şi preşedinte al Consiliului de Stat Comunist, mort în 1958. Ultimul cartier ridicat a fost Petrileni, în anii ’80.

Dotările oraşului erau separate, pentru români şi pentru sovietici. De exemplu, în anii ’50 existau patru cinematografe pentru români şi unul pentru sovietici. Funcţionau câte o şcoală şi o bază sportivă pentru copii români, iar altele pentru cei sovietici. Magazinele erau organizate la fel, în cele ale ruşilor marfa fiind de o calitate mult mai bună, accesibilă românilor doar pe bază de cartelă.

Oraş cu de toate

După ce mineritul a scăzut în importanţă, în Oraşul Petru Groza a fost dezvoltată industria. Cea mai importantă întreprindere a fost Mecanica (azi Hiperion), care în 1989 avea 5.300 de salariaţi. Altele erau fabrica de binale, cea de canistre şi o secţie de tricotaje a Întreprinderii Mioriţa din Oradea. Muncitorii erau asiguraţi prin grupul şcolar minier şi liceul tehnologic.

În 1974, revista "România pitorească" arăta că circa 70% din populaţia oraşului era alcătuită din tineri între 25 şi 27 de ani. Lor, Casa de cultură - destinată iniţial exclusiv ruşilor - le oferea "micro-cluburi de pian, fotografie, gimnastică artistică, Universitate populară şi bibliotecă".

Pentru facilitarea accesului feroviar, a fost construită o gară nouă. Oraşul Petru Groza avea atât echipă de fotbal masculin, cât şi una de fotbal feminin.

Micul Cernobîl

După exploatarea uraniului, începând cu 1960 s-a trecut la valorificarea altor elemente preţioase, precum molibdenul, bismutul, cuprul, wolframul, plumbul etc. În iulie 1965, când au plecat ultimii ruşi, 90% din zăcământul principal de uraniu era exploatat.

Atât minerii, cât şi muncitorii care lucrau la construirea oraşului câştigau foarte bine, însă nu erau conştienţi de pericolul radiaţiilor. Asta pentru că, în primii ani, nici nu ştiau că scot uraniu, ci credeau că extrag plumb. Toată activitatea era secret de stat. Măsurile de protejare a muncitorilor şi a mediului erau reduse sau inexistente. Din neştiinţă, unii au folosit roci radioactive în fundaţiile caselor.

În "Micul Cernobîl", cum este denumită zona de localnici, numeroşi mineri au pierit în accidente de muncă sau din cauza tumorilor bronho-pulmonare. Depigmentarea pielii sau căderea dinţilor îi afecta şi îi afectează încă pe localnici. Nivelul radiaţiilor din aer a fost şi este ridicat, iar minerii anilor ’50, fie că erau sau nu conştienţi de asta, lucrau temându-se permanent că galeriile s-ar putea prăbuşi peste ei.

Muzeu comunist

Praful radioactiv din mine se aduna pe corp şi pe haine, provoca mâncărimi şi stări de rău, iar apoi era dus acasă, fiind contaminaţi astfel şi ceilalţi membri ai familiilor. Alţi localnici consumau fără să ştie apă iradiată. Adevărul despre radiaţii s-a aflat în anul 1956, când a fost pusă baza laboratorului de cercetare a radioactivităţii. Unii mineri au fugit atunci, alţii au rămas pentru câştigurile ridicate.

Şteiul este un exemplu de experiment comunist, în care oamenii erau folosiţi ca unelte, necontând că munceau în condiţii dezastruoase şi că locuiau în minimum de confort. În prezent, oraşul e doar o umbră a celui de acum o jumătate de secol şi aşteaptă de undeva renaşterea. Ar putea fi, ce-i drept, un "muzeu" comunist în aer liber - o idee a autorităţilor locale.

Cât priveşte Băiţa Plai, mai puţin de 20 de familii îşi mai duc traiul acolo, inhalând radon, în aşteptarea reluării mineritului sau a altor activităţi economice. Ce nu te omoară oare chiar te face mai puternic?

ÎN SCĂDERE
Mineritul şi industria, şansele Şteiului?

Creşterea spectaculoasă de până în 1989, poate prea rapidă şi artificială, a avut efecte devastatoare asupra economiei Şteiului din 1990 încoace. În 1992 populaţia oraşului de 9.355 locuitori după domiciliu, iar în 2018 de 7.253 locuitori.

Dispariţia mineritului şi a întreprinderilor mari a însemnat scăderea numărului de angajaţi de la peste 10.200 în 1990 la circa 2.900 în 2016. Întreprinderea Mecanică, care în comunism avea peste 5.000 de salariaţi, mai avea doar 46 în 2017.

Mina de la Băiţa a fost închisă complet în 2013. Totuşi acolo încă există cupru, zinc, plumb şi argint în cantităţi mari. Iazurile de decantare au trecut printr-un proces de ecologizare începând cu 1997. Câteva galerii au fost transformate în Depozit Naţional pentru Deşeuri Radioactive. După 2010 au avut loc prospecţii ale Vast Resources, filială a companiei American Consolidated Resources, licenţa fiind preluată de la Băiţa SA. În 2017, aceasta a primit dreptul de a exploata minereu polimetalic la Băiţa Plai (foto), odată cu continuarea ecologizării iazurilor din Fâneaţa.

Tot în 2017 au început demersurile pentru dezvoltarea unui parc industrial de 17 hectare în Ştei. În zona Lacul Ştei a fost construită o staţie de tratare a apei şi este prevăzută, de asemenea, amenajarea unei zone de agrement.