Prima leafă de reporter la un ziar din Cluj am dat-o, în 1993, pe o pereche de blugi şi un tricou Stars and Stripes. Învăţam Filologie Franceză, dar devenisem filo-american graţie unor romancieri ca Hemingway, Dos Passos şi Faulkner, unor filme precum "Cetăţeanul Kane", "America, America", "Apocalypse Now", plus cărţilor de istorie din care descopeream cât datora Europa Americii, care a salvat-o şi în Primul, şi în al Doilea Mondial, şi în cel Rece, recent (credeam mulţi) încheiat.
În 1995, un camion cu explozibili detonat lângă Tribunalul Federal din Oklahoma City a omorât 168 de oameni, rănind 680 şi avariind 300 de clădiri. Mi s-a strâns inima la gândul că America, America, cea spre care mii de ardeleni plecaseră la începutul secolului trecut pentru a câştiga bani să-şi cumpere pământuri (luate de comunişti câteva decenii mai târziu), acea Americă pe care visam s-o cunosc şi eu cândva, era rănită adânc. În 2001, când 19 terorişti Al Qaeda au deturnat cele patru avioane, omorând 2.933 de oameni, am simţit că şi dacă ar fi să ajung vreodată acolo, America va fi, ca toată lumea, schimbată. Şi nu în bine.
Până în 2007, când visul a devenit realitate (aşa încât, pe lângă o natură extraordinară, oraşe incredibil de ordonate şi oameni remarcabili, am văzut inclusiv Memorialul din Oklahoma), am mai avut diverse contacte, toate indirecte, cu America. Un prieten ofiţer, care fusese în misiuni în Bosnia, Afganistan şi Irak, îmi spunea, de exemplu, că dintre toţi aliaţii, nu verii de gintă latină, francezi ori italieni, ci americanii îi apreciau cel mai mult şi cel mai deschis pe militarii români, socotindu-i cei mai buni camarazi, pe aceeaşi treaptă cu verii lor britanici.
Am urmărit prezidenţialele din SUA 2016 încercând să mă pun în pielea unui american care are de ales între Clinton şi Trump, simţind cât de grea era opţiunea. Când Trump a fost declarat câştigător, am mai avut încă o dată percepţia declinului celei mai mari democraţii din lume. Apoi, însă, cu toate bădărăniile noului preşedinte, am constatat încă o dată de ce America este şi va rămâne, totuşi, cea mai puternică democraţie: sistemul "checks and balances", de limitări şi echilibre, al instituţiilor americane, împiedică abolirea legii şi căderea în tiranie.
Acum două săptămâni, când a vizitat Oradea şi a acordat BIHOREANULUI un interviu exclusiv, reluat ulterior în întreaga mass-media, ambasadorul SUA, Hans Klemm, explica franc de ce America îşi "permite" să ne atenţioneze propriile noastre deraieri: un prieten nu-şi lasă prietenii să se sinucidă. Săptămâna trecută, acelaşi diplomat elogia Oradea şi îşi îndemna la fel de deschis prietenii să ne viziteze oraşul, prilejuind unor comentatori să noteze că tocmai diplomaţia îl face să laude locurile prin care trece. E adevărat, dar despre niciun altul nu a spus - ah, sinceritatea asta! - că i s-a părut cel mai frumos şi cel mai îngrijit. Un elogiu de care, cred eu, am putea îndrăzni să fim cu adevărat mândri!
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.