URMĂREȘTE-NE PE
VINERI, 14 AUGUST 2020
`

Părerea noastră

Folclor de Bihor
Mircea Chirila
Am tot ezitat să vorbesc despre proiectul cu ţepi de deasupra parcării din Centru pentru că, sincer, la fel ca şi colegul meu Lulu Cremeneanu, nu prea pricep proiectul. Nu că nu ştiu citi nişte planşe, dar nu mă dumiresc nicicum cum va să funcţioneze instalaţia aceea. Din start văd o hibă uriaşă din punct de vedere al punerii în operă...
Cu tupeu
Florin Ciucaş
I-am zis-o, încă din faza în care încă oscila (sau nu voia să confirme ce plănuiește), că e condamnat să candideze la Consiliul Județean. Bolojan era condamnat să preia Județul fiindcă doar el poate să repare, într-un timp record și cu barda, ceea ce au stricat acolo o serie de nepricepuți, corupți și ticăloși, dintre care nu cei din urmă sunt chiar înaintașii săi liberali (liberali după carnetul de partid, căci nu aveau decât anvergura unor popi de țară).
Zic şi eu
Adrian Cris
Am ajuns de unde am plecat, dar cu un preţ mare: resurse materiale şi umane irosite, doar pentru că nu vrem să purtăm o mască, să nu ne îmbulzim unii în alţii şi să ne spălăm pe mâini.
Vorba lu' Lulu
Lucian Cremeneanu
Cu cariera politică limitată de la centru, Ilie Bolojan pare să-şi fi atins poziţia maximă în partid. Popularitatea sa la nivel naţional ca primar harnic acţionează parcă împotriva sa în PNL. Sondajele spun că nu ar fi avut probleme să câştige un nou mandat la primărie şi să tragă după el o majoritate confortabilă în Consiliul Local, dar nu cred că-şi doreşte să ajungă cel mai longeviv primar din România...
Newsletter
Vreau să primesc periodic newsletter de la eBihoreanul.ro pe adresa de email:
Spune ce crezi
Ce părere aveți despre candidatura surpriză a lui Ilie Bolojan la președinția Consiliului Județean Bihor?




De stiut

Avocatul Bihoreanului
Mircea Ursuta
Legea nr. 136/2020, cunoscută popular ca legea carantinei şi izolării la domiciliu, adoptată în urma unei decizii din 25 iunie a.c. a Curţii Constituţionale, prevede că se poate institui carantina zonală în cazul în care există anumiţi indici care arată că există o răspândire comunitară a epidemiei în anumite zone.
Bihoreanul la medic
Mircea Dumitrescu
Consumul de apă poate avea o influenţă nefavorabilă asupra organismului atunci când apa conţine agenţii patogeni ai bolilor infecţioase, când are o compoziţie deosebită de cea a apei potabile şi când apa are gust sau miros ce o fac improprie consumului. Aceste modificări ale normelor de potabilitate pot fi determinate cel mai des de caracteristicile solului străbătut de către ape şi impurificării cu ape uzate fecaloid-menajere sau industriale.
24 Iulie 2020, 07:57

Oradea în creștere: Cum au luat ființă cartierele „românești”, schimbând configurația etnică a orașului

Oradea în creștere: Cum au luat ființă cartierele „românești”, schimbând configurația etnică a orașului ÎN PLINĂ TRANSFORMARE. Cartierul Ioşia de azi nu mai seamănă deloc cu ce-a fost în perioada interbelică. Străzile sunt canalizate şi asfaltate, multe case vechi au fost înlocuite cu clădiri noi, iar altele au fost renovate. În jurul său se construiesc tot mai multe blocuri, iar conectivitatea cu oraşul şi suburbiile a crescut, statutul de cartier mărginaş şi sărăcăcios fiind de mult depăşit. Iniţial gândit ca un bulevard, dar ajuns plin de depozite şi străbătut de o linie ferată industrială, mijlocul străzii Barcăului devine acum un parc cu terenuri de sport (foto: Liviu Bucur)
0 clipuri
0 audio
0 fisiere

Întinsele cartiere de case Ioşia, Dorobanţilor şi Cantemir, cu străzi drepte şi părculeţe, au apărut după Primul Război Mondial şi reforma agrară din 1921, prin care orăşenii au primit locuri pentru casă.

Deşi erau noi, aceste cartiere aveau mai degrabă aspect de mahala, cu străzi desfundate şi case ponosite. BIHOREANUL vă prezintă istoria primelor cartiere apărute în Oradea după Marea Unire, cât de greu au crescut şi cum au schimbat ele configuraţia etnică a oraşului.

Pământ după război

Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918, an în care a avut loc şi unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei largi cu Regatul României. Marea majoritate a populaţiei locuia la ţară, însă doar o parte avea pământ de cultivat. O altă parte nu avea nici case. În 1921, peste 40% din terenul cultivabil era deţinut de circa o mie de mari proprietari, restul fiind în posesia a un milion de familii de ţărani.

Încă de pe front, Regele Ferdinand I al României le-a promis ostaşilor pământ, anticipând o revoluţie a proprietăţilor arabile. "Ridicarea ţărănimii", prin scoaterea treptată de sub dependenţa faţă de marii latifundiari, a fost obiectivul unei reforme agrare naţionale, adoptate  în Basarabia în 1920, iar în Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina în 1921.

Prin aceasta, suprafeţele cultivabile mai mari de 100 de hectare erau expropriabile, statul răscumpărându-le şi apoi distribuindu-le beneficiarilor. În total, la nivel naţional au fost expropriate circa 6 milioane de hectare, iar aproape 2 milioane de familii de ţărani au primit pământ.

Legea de reformă agrară pentru Transilvania a inclus şi exproprieri pentru crearea de locuri de casă. Astfel, se urmărea dezvoltarea oraşelor şi comunelor, rezolvarea parţială a crizei locative şi uşurarea accesului, în special a familiilor româneşti, în centrele urbane, majoritar maghiare.

În extindere

În 1920, Oradea se "mişca" din inerţie, perioada de dezvoltare oprindu-se odată cu izbucnirea conflagraţiei. Având 68.000 de locuitori (din care numai 12,4% români), oraşul făcea tranziţia către administraţia românească şi se confrunta cu o criză economică specifică perioadei.

"Profitând" de reforma agrară, autorităţile au identificat mai multe zone pentru noi locuri de casă: la vest de oraş, dincolo de canalul Peţei (aflat pe actuala stradă Oneştilor), în sud, între cazărmi şi zona Cantemir de azi, între Velenţa şi culoarul Peţei, dincolo de Catedrala Romano-Catolică (colonia Köblös), lângă depoul CFR, pe dealuri şi în zona străzii Sovata de azi (coloniile Crişan, Buk, Salomon, Fazekas ş.a.). Aceste terenuri arabile aparţinuseră Primăriei şi Episcopiei Romano-Catolice, de la care au fost expropriate.

Ţărani, muncitori, funcţionari...

 istoricul Blaga Mihoc Citând documente de epocă, istoricul Blaga Mihoc (foto) arată, în volumul dedicat reformei agrare în Bihor, că "lucrările" de împroprietărire din Oradea au început în februarie 1922, cu anunţarea celor îndreptăţiţi: foşti militari sau invalizi care au lucrat în oraş, văduve de război ai căror soţi au fost angajaţi în urbe, precum şi foşti militari care locuiau "în provincie".

Dar potenţiali beneficiari puteau fi mult mai mulţi, de la ţărani la muncitori şi intelectuali. Un loc de casă putea avea suprafaţa de maximum un sfert de iugăr, adică circa 1.450 metri pătraţi. Beneficiarii plăteau contravaloarea terenului, inclusiv o "taxă de parcelare", iar casa trebuia ridicată în maximum cinci ani. Dacă nu aveau banii necesari lucrărilor, ei puteau solicita un împrumut de la Banca Naţională.

Acelaşi istoric arată că, până în anul 1928, circa 2.000 de titulari au beneficiat de locuri de casă în oraş, dintre care majoritatea erau funcţionari fără posibilităţi materiale, preponderent români.

Model vestic

Cartierele planificate la marginea Oradiei copiau modelul oraşului-grădină promovat de către urbaniştii occidentali ai începutului de secol XX. Străzile erau trasate drept, paralele şi perpendiculare, lăsându-se loc pentru parcuri şi centre de cartier, iar curţile erau mari. Construcţiile au început după jumătatea anilor ’20 şi au continuat mai ales după 1932, adică după marea criză economică.

Mai ales în anii ’30, anual Primăria emitea zeci de autorizaţii de construire pentru case, multe din ele parter, cu una-două camere, realizate din chirpici, bârne sau cărămidă. Însă o bună parte a clădirilor erau ridicate fără autorizaţie, lucru cunoscut de către autorităţi, care obligau proprietarii doar la plata impozitului anual.

Casele din chirpici erau considerate necorespunzătoare de către Primărie. Abia în 1938, autoritatea locală a interzis astfel de construcţii, obligându-i pe proprietarii de parcele să ridice doar case din beton şi cărămidă. Faţadele trebuiau să fie colorate în nuanţe de kaki, fiind interzise culorile deschise şi "lucitoare". Cu toată buna intenţie, însă, noile cartiere au ajuns rapid să contrasteze cu centrul vibrant, plin de cafenele şi cinematografe...

Ioşia inundată

Iniţial, Ioşia a fost o colonie aparţinând Sântandreiului, iar la începutul anilor ’30 a trecut sub administrarea oraşului. Denumirea Ioşia este mult mai veche şi provine de la Eusci (Össi), un sat chiar înstărit într-o vreme, aflat lângă Oradea şi în apropierea Crişului Repede.

Ioşia a fost cel mai mare dintre cartierele interbelice noi, în 1931 având deja trasate străzile începând din Calea Aradului până la calea ferată şi până la marginea străzii Barcăului. Acolo locuiau muncitori, "mici slujbaşi şi servitori" conform ziarelor locale, dar şi funcţionari, majoritatea români veniţi din sate, precum şi familii maghiare şi evreieşti.

Străzile, în anii ’30 nedenumite, ci doar numerotate de la 1, erau neamenajate, cu excepţia străzii principale (azi Meşteşugarilor). În 1931 Ioşia avea gară, dar nu exista iluminat electric, nici plantări de arbori. Progrese notabile nu s-au făcut până în 1938, când Noua Gazeta de Vest numea locul un "mare conglomerat de case albe într’o mare dezordine şi sărăcie".

Relieful jos şi lipsa canalizării favorizau inundaţiile, iar Peţa, aflată în apropiere, se revărsa anual pe străzi şi în curţi. După dezgheţul din 1940, apele au ajuns până la ferestrele caselor, iar unele chiar s-au prăbuşit. "Închipuiţi-vă o serie de aproape 80 străzi zăcând în noroiu şi apă, fără trotuare, fără nici o urmă de canalizare. Ca şi cum, în plin câmp, s’ar fi ridicat un sat", comenta ziarul atunci (facsimil).

Funcţionari şi... porci

Asemănător stăteau lucrurile în Râtul (Livada) Comandantului, azi Dorobanţilor (zona străzii Horea). Denumirea vine de la cea a unei foste moşii din zonă, Comandans, probabil aflate în lunca Peţei (rét). Cartierul, al doilea ca mărime după Ioşia, avea atât vile moderne, cât şi case mediocre.

Aici s-au stabilit în majoritate români funcţionari, profesori, magistraţi. În 1931-1933 doar străzile principale erau nivelate şi pietruite pe cheltuiala locuitorilor, tot acolo existând fire de curent electric, iluminat şi canalizare. În zilele ploioase, dacă o căruţă mai putea cumva străbate cartierul, o maşină o făcea cu greu.

Majoritatea locuitorilor creşteau diferite animale în curţi, iar bălegarul ajungea pe drum, alături de gunoaie. Piaţa centrală, azi Parcul 22 Decembrie, devenise loc de adunare a... porcilor şi vitelor duse la păscut, iar băltoacele de pe drumuri deveneau "locuri de baie pentru porci şi gâşte".

Mica Românie

În anii interbelici, suprafaţa construibilă a Oradiei a crescut cu 200 de hectare. Noile cartiere au generat un spor de populaţie, datorat imigrării multor familii româneşti din judeţ. Chiar dacă nu a existat o dezvoltare economică notabilă, e de remarcat că în zece ani, până în 1930, oraşul a adăugat 20.000 de locuitori, proporţia etnicilor români crescând la 26%.

Aceste cartiere, deşi au crescut şi s-au modernizat greu, pot fi date şi azi exemple de organizare urbanistică modernă, pentru condiţii de locuire de bună calitate, adaptate unui oraş în dezvoltare. Sperăm, tot mai frumos şi civilizat...


JUDEŢ ÎN CONSTRUCŢIE
Împroprietăriri cu încetinitorul

Împroprietărirea cu terenuri agricole şi locuri de casă s-a făcut în întreg judeţul Bihor, o bună parte a pământurilor aparţinând în trecut Episcopiei Romano-Catolice, de la care au fost expropriate şi apoi împărţite ţăranilor. Dar parcelarea s-a dovedit anevoioasă, în primul rând pentru că Episcopia şi alţi proprietari au contestat deciziile de expropriere, atât în Oradea, cât şi în Salonta sau Beiuş, e adevărat, fără prea mult succes. Alte motive ţineau de lipsa de organizare, a banilor pentru lucrările de parcelare şi de complicaţiile legislative.

În Oradea beneficiarii au făcut numeroase intervenţii la Primărie, iar când răbdarea li s-a terminat, au hotărât să creeze o Asociaţie pentru a le apăra interesele. În Fughiu, localnicii care primiseră locuri de casă în anul 1925 nu au putut să facă nimic cu ele până la parcelarea definitivă realizată cândva după 1934. Mulţi alţi îndreptăţiţi erau momiţi de avocaţi escroci, care le cereau sume mari de bani pentru a le câştiga procese de împroprietărire.

Totodată, mulţi ţărani erau nemulţumiţi că primeau loc de casă pe terenuri inundabile sau la câţiva kilometri depărtare de vatra satului. Militari şi văduve de război reclamau faptul că erau omişi de pe listele de beneficiari, deşi erau legal îndreptăţiţi.

Comentarii
Trebuie să fii autentificat pentru a lăsa un comentariu.

Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.
0 Comentarii
count display

CURS VALUTAR

  • 1 USD = 4.0836 RON
  • 1 EUR = 4.8344 RON
  • 1 HUF = 0.014 RON