"O mică atenţie...": Universitarul orădean Mihai Maci reacţionează în scandalul cadourilor pregătite de părinţi pentru profesorii de la Gojdu

În data de 15 mai a lunii curente doamna Adriana Totorean a publicat în BIHOREANUL un text în care prezenta - pe baza informaţiilor obţinute de la un părinte - felul în care Comitetul de Părinţi al elevilor din clasele a XII-a de la un cunoscut liceu se pregăteşte să răsplătească profesorii cu ocazia absolvirii. Imediat după apariţie, pe site-ul publicaţiei şi pe adresa de Facebook a doamnei Totorean au apărut o mulţime de indignaţi: păi, cum aşa, dăm de-a valma în părinţi (şi în "dragostea lor pentru cei mici"), în "dascălii noştri" şi mai ales în aceste "tinere mlădiţe" ce (ne) sunt copiii? Cum îndrăzneşte să dea de pământ cu "dedicaţia profesorilor faţă de elevi" şi - mai ales - cu blazonul şcolii? Clasicul "dai în mine, dai în fabrici şi uzine".

În 22 mai, doamna Totorean e invitata domnului Bogdan Băcilă la emisiunea "Vocile Bihorului"; vorbesc reprezentanta Comitetului de Părinţi şi directorul şcolii în cauză: nu ştiu nimic, aşa ceva nu se poate, nu se face, sau dacă - ferească Domnul! - se întâmplă, e o iniţiativă individuală de care toţi se delimitează. Chiar aşa?

Rostul comitetelor

Haideţi să fim serioşi! De ce există Comitete de Părinţi dacă nu să adune bani?! De la grădiniţă se adună: pentru 1 şi 8 Martie, pentru serbări, pentru "ziua doamnei", pentru fine de an. Apoi în primară, în gimnaziu, la liceu şi la absolvirea facultăţii. Toate se lasă cu "cadouri". "Aşa se face", "aşa e obiceiul", "aşa a fost dintotdeauna". Se mai adună bani de zugrăvit, pentru bănci, scaune, dulapuri, xerox, proiector, consumabile, dacă e nevoie şi pentru parchet.

Şcoala e gratuită - scrie în Constituţie, e plătită de Ministerul Educaţiei (prin intermediul primăriilor, care ar trebui să facă lucrările de întreţinere), dar dacă părinţii vor să dea un ban pentru copilul lor, ce să le faci? Să le spui că banul lor nu e bun? I-ai jigni. Dacă nu cumva şi mai rău: i-ai minţi.

Cum să nu fie bun banul lor, dacă merge foarte bine la meditaţii?! Căci "şcoala de elită" asta înseamnă: meditaţii en gros, la cât mai multe materii (cu profesorii de la clasă sau cu prieteni care-şi trimit unii altora elevii), "participare" la "amenajarea clasei" şi solemnităţi faraonice la absolvire. Plus, evident, inevitabilele "cadouri".

Dar cu strigare

De-a ce ne jucăm? Nu ştim toţi, ca părinţi, "cum merg lucrurile"?! O ştiu şi copiii de primară, care - de multă vreme - adună chiar ei banii primiţi de acasă. Ca un făcut, doar directorii n-o ştiu! Se pare că sunt ca soţii înşelaţi: ultimii care află ceea ce ştie toată lumea.

O înţeleg perfect pe doamna care i-a pus doamnei Totorean la dispoziţie materialele pe baza cărora aceasta şi-a scris textul: cu cât e şcoala mai "de elită", cu atât mai mari sunt tarifele ("elita" înseamnă - între altele - şi altă cotă la meditaţii, la cadouri, la festivităţi). Sper că nu spun vreo noutate. Şi apoi, de ceva vreme, bântuie prin peisaj şi un soi de personaj aparte: "mămica" sau "tăticul" nouveau-riche, fără meserie precisă, dar care în doi ani şi-a luat două case, a absolvit două universităţi, îşi face shopping-ul doar la Gallerie Lafayette şi la Harrods şi care vrea "să contribuie" cu ceva pentru "puiul lui".

Din păcate, la noi nu se practică everghetismul (adică faptul de a construi pe banii tăi o fundaţie publică), aşa că omul nostru îşi manifestă darea de mână doar la fondul de cadouri; dar, ce-i drept, aici - nu fără un anumit zâmbet - ridică dintr-o dată cota. Şi ştiţi cum e printre părinţi: ţi-e jenă să zici nu, să nu cumva să pari sărac. Şi apoi stai să te întrebi: dacă toţi dau, oare ce-o să i se întâmple copilului meu dacă nu pun şi eu? Căci - poate spre surpriza directorilor - sunt cazuri în care sumele astea se dau ca la nuntă, cu strigare, ca să ştie toţi părinţii (şi toţi copiii) cine-şi iubeşte cel mai mult odrasla.

"Secrete" banalizate

Sunt lucrurile acestea noutăţi? Dacă faptul de-a trăi în România e o noutate pentru unii, atunci sunt. Mi-a fost dat să vorbesc în ultima vreme cu o mulţime de tineri, elevi şi studenţi şi cei mai mulţi - fără a se cunoaşte între ei - mi-au narat un episod repetitiv: eleva sau elevul din prima bancă ce se ridică şi lasă o plasă lângă catedră sau o cutiuţă pe catedră. În plină oră! Sau nici de asta nu s-a auzit?! Ştiţi cum e: dacă dai, să se vadă că dai! Că acum legea nu te mai lasă să dai în ăla mic; aşa că dai şi tu unde poate să (se) crape de "performanţe".

Nu e niciun secret în lucrurile acestea. Cu toţii le ştim, unii le practicăm, dacă nu, le aprobăm tacit; le-am auzit de-atâtea ori că s-au banalizat. Ani de zile copiii au fost sfătuiţi de părinţi şi de bunici să se facă medici pentru plicul ce li se îndeasă în buzunarul halatului, profesori pentru "ce mai pică" din meditaţii, preoţi pentru "ce mai lasă enoriaşii" la o nuntă sau la un botez, ingineri pentru "ce mai învârt" pe lângă slujbă, din materialele fabricii... Toate acestea fiind înţelese - sau poate, mai exact, subînţelese - ca însăşi normalitatea vieţii în România.

Trăieşti şi tu, adică "te descurci" într-o lume ostilă, în care fiecare îşi vede de-ale lui şi, dacă poate, îţi face rău din pura plăcere de a-ţi face rău. Dacă toţi sunt aşa, faptul de-a fi tu altfel - harnic, inteligent, generos - te condamnă să ajungi batjocura tuturor.

Şefi şi amărâţi

De aceea, un "român adevărat" ştie cum trebuie "să intre" la fiecare: "cu o mică atenţie". "Atenţia" aceasta este exact ce spune cuvântul: o modalitate de-a capta atenţia celui care-ţi poate rezolva o problemă. Acesta, ştiindu-se într-o poziţie superioară ţie (pentru că tu depinzi de el), te tratează cu dispreţ şi cu indiferenţă (asta e "legea ghişeului"). Iar tu - precum Schindler într-o secvenţă celebră - "îi împingi" darul spunându-i: "Permiteţi-mi să vă expun argumentele mele". Şi omul - fie el portar, fie mare şef - zâmbeşte; din acel moment exişti pentru el. Afacerea ca atare e altă problemă (şi îşi are costurile ei, care se plătesc separat), "atenţia" e doar acel mic captatio benevolentiae, antreul (uns cu o sticlă de "dezinfectant") fără de care nicio uşă nu se deschide. Aşa merg lucrurile şi aşa au mers dintotdeauna pe la noi. "O mică atenţie", "un aldămaş", "o masă festivă", "un pliculeţ", mai nou un card, ceva care să destindă atmosfera care, altminteri, e întotdeauna întunecată.

De ce? Pentru că noi trăim într-o lume în care suntem cu toţii oameni doar pe hârtia Constituţiei, pe care - oricum - n-a băgat-o şi n-o bagă nimeni în seamă. Adevărul e altul şi-l ştim cu toţii: suntem împărţiţi în mod radical între şefi (cei care pot da ceva) şi amărâţi (cei care au nevoie de ceva). În alte părţi oamenii sunt oameni şi ceea ce îşi au de dat unii altora se negociază, la vedere, pe piaţă. La noi, nu. Şeful dă ce vrea el, cât vrea el, cui vrea el şi când vrea el. Asta e definiţia şefului (şi de aceea orice român îşi doreşte să ajungă şef). Şi la picioarele lui se încaieră o gloată de amărâţi, fiecare oferindu-şi "atenţia" pentru a-i capta bunăvoinţa. Fiecare ştie că de acea clipă de bunăvoinţă a şefului depinde viaţa lui şi a copiilor lui. Şi, tocmai de aceea, fiecare e în stare să-i calce în picioare pe toţi ceilalţi, în care nu vede decât nişte ticăloşi gata să înhaţe ceea ce crede că i se cuvine lui.

Aţi cunoscut vreun "şef cu aprovizionarea" în ultimii ani ai lui Ceauşescu? Nu "aşa se făcea"? Sau vreun medic din vremea pachetului de Kent? Vreun universitar din anii tranziţiei (când se negociau diplomele), vreun inspector "de la centru", venit să "acrediteze" sau să "avizeze" ceva? O, cât de bine cunoaştem lucrurile acestea! Aveţi nevoie de un profesor bun pentru copilul dumneavoastră? Sau de un doctor pentru părintele bolnav? Care e prima întrebare ce vă vine în minte? "Pe cine sun?" Şi după ce aţi aflat vă duceţi la prima întâlnire cu "o mică atenţie". Nu-i aşa?! Când bateţi la o uşă oficială, nu adoptaţi o postură umilă şi nu întrebaţi: "Nu vă supăraţi; nu deranjez...?". Căci cel care poate da ceva e întotdeauna deranjat de cei care vin să-i ceară.

"Ne facem că nu există"

Ciudat, dar ideea că ne putem privi în faţă ca oameni, fără a ne umili unul (primind) în faţa altuia (dând), pare a nu ne fi trecut prin minte. În lumea noastră toţi ştiu totul despre toţi, pentru că într-un moment sau altul al vieţii cu toţii au jucat faţă de ceilalţi fie rolul celui care dă, fie pe al celui care primeşte.

În deplină tăcere, puţin absenţi, dar în realitate foarte concentraţi, cu un zâmbet protocolar pe faţă, ca şi cum n-ar fi văzut, ca şi cum n-ar fi fost (vorba despre) ei. Lucrurile acestea se fac, nu se spun (decât ca şoapte, pe telefonul fără fir). În public avem doar discursuri cu "copiii noştri", "viitorul nostru", "dragostea ce ne leagă" etc., etc., plus imnul, plus o lacrimă udând florile de despărţire. Dar un etaj mai jos vocile sunt piţigăiate, nervoase, cadourile trec dintr-o mână într-alta pe nevăzute, cardurile îşi schimbă buzunarul şi deal-urile se încheie din priviri "în umbra falnicelor bolţi".

Doamna Totorean a păcătuit grav aducând la lumină toate aceste lucruri. E ca şi cum ar fi spus că într-o familie "de top" tata o bate de-o snopeşte pe mama sau că unul din părinţi mai are încă o viaţă, extraconjugală. Lucrurile acestea nu se spun. Convenţia socială e aceea că le ştim toţi, dar ne facem că nu există. Între altele şi pentru că la mijloc e şi o anumită doză de penibil: cel care primeşte "darul" (profesor, doctor, ce-o fi el) trebuie că o secundă se simte asemenea unui mujic blagoslovit de stăpân cu o pereche de pantofi vechi. Vechi, da’ buni ("de firmă", cum se spune mai nou)! Aşa că "tăcerea e de aur"; pentru toţi.

Un trist eşec uman

Când le spune cineva zbierăm cu toţii: să aducă dovezi! Ce spunem prin asta? Că dacă s-ar merge la rădăcina lor, s-ar ajunge şi la noi şi, loviţi de ruşine şi de frică (dacă intră "organele" în acţiune), am tăcea cu toţii, încercând să ocolim privirea celuilalt. Dar nu v-aţi întrebat niciodată care e preţul acestei tăceri? Faptul că cei pentru care îi dăm, copiii noştri, ştiu de prea devreme "cum merg lucrurile".

Unii "se dau repede pe brazdă" şi devin clone miniaturale ale părinţilor, repetându-le apucăturile şi perpetuând acea "Românică" de care nu reuşim nicicum a ne dezbăra. Alţii înţeleg şi urăsc această lume şi vor să se ducă cât mai departe de profesorii şi de părinţii lor mânjiţi din cap până peste cap de praful şi pulberea iluziilor destrămate. Căci atunci când un profesor - care de multe ori nici măcar orele nu şi le mai ţine - întinde mâna după "cadou", el nu e decât sculptura vie a unui trist eşec uman. Iar părintele care "dă" pentru copilul lui nu face nimic altceva decât dovada faptului că nu are încredere în puterile fiicei sau fiului său.

În ciuda a ceea ce credeţi, nu plătiţi cu banii de pe card pentru copiii voştri, ci plătiţi cu copiii voştri pentru banii de pe card. Părinţi şi profesori deopotrivă.

Mihai Maci

"De ce există Comitete de Părinţi dacă nu să adune bani?! De la grădiniţă se adună: pentru 1 şi 8 Martie, pentru serbări, pentru «ziua doamnei», pentru fine de an. Apoi în primară, în gimnaziu, la liceu şi la absolvirea facultăţii. Toate se lasă cu «cadouri»".

"Ani de zile copiii au fost sfătuiţi de părinţi şi de bunici să se facă medici pentru plicul ce li se îndeasă în buzunarul halatului, profesori pentru "ce mai pică" din meditaţii, preoţi pentru "ce mai lasă enoriaşii" la o nuntă sau la un botez, ingineri pentru "ce mai învârt" pe lângă slujbă, din materialele fabricii"

"Atunci când un profesor - care de multe ori nici măcar orele nu şi le mai ţine - întinde mâna după "cadou", el nu e decât sculptura vie a unui trist eşec uman"