O întâmplare înspăimântătoare

La începutul anilor 2000 eram la Pro TV Oradea. Ne mutaserăm recent într-un sediu nou, făcut brici - redacţie spaţioasă, cu birouri şi calculatoare individuale, încăpere pentru operatori, platou de filmare imens, regie de emisie la cele mai înalte standarde, cameră pentru machiaj şi garderobă. Eram fericiţi cu toţii de condiţiile de muncă şi parcă aveam un suflu nou în alergătura după subiecte şi întâmplări pe care să le transformăm în ştiri.

Într-o zi cam săracă în subiecte, stând la biroul meu, văd prin imensa fereastră a redacţiei, la nici un kilometru, un fum gros ridicându-se. "Acolo arde ceva! Şi pare să fie serios", zic. "Ia un cameraman şi fugi!", mi-a ordonat producătorul. Am sărit în maşină. Fără să ştim unde şi ce arde, cameramanul a condus instinctual, orientându-se după fumul tot mai gros. În câteva minute am ajuns la locul faptei, cu câteva secunde înainte de sosirea pompierilor. Ardea Cazarma Husarilor!

O mulţime de oameni asistau deja la sinistru. Flăcările cuprinseseră întreg acoperişul şi era clar că peste puţin timp se va prăbuşi. Pe pompieri i-am auzit vorbind că înăuntru ar fi mai multe butelii cu gaz care, dacă ar exploda, ar face praf şi pulbere în jur. Dar oamenii cu greu puteau fi ţinuţi la depărtare. Imediat au sosit alte maşini de pompieri şi bătălia cu incendiul a devenit tot mai dramatică.

Am cules câteva informaţii de la martori, de la un tip ieşit din clădire şi de la un pompier, în timp ce cameramanul încerca să cuprindă cele mai bune imagini cu intervenţia. Mai aveam de făcut doar un "stand-up", adică eu vorbind la microfon în faţa camerei, cu incendiul în fundal. Colegul a găsit cel mai bun unghi şi a conectat microfonul la cameră: "Hai, Lulu! Din prima!". Uneori ne mai încurcam la aceste stand-up-uri şi trebuia să înregistrăm de 2 sau 3 ori...

Dar acum nu puteam greşi, fiindcă aveam acţiune în spate şi, mai ales, eram înconjurat de spectatorii la catastrofă care, incredibil, întorseseră spatele incendiului şi se uitau la mine. Mi-am încropit rapid un text în cap, am tras aer în piept şi, marcat vizibil de amploarea evenimentului, i-am dat drumul. Mi-a ieşit din prima, textul a mers ca uns. Asistenţa destul de numeroasă mă făcuse să mă simt în direct, deşi pe vremea aceea nu aveam tehnologia necesară.

După formula standard de încheiere, "Lucian Cremeneanu, Pro TV", am rămas trăsnit: oamenii care îmi fuseseră public de ocazie au început să aplaude! "Bravo, bă!", a strigat cineva. După care s-au întors cu toţii la incendiu. Am zbughit-o la redacţie, ca să apucăm să montăm ştirea pentru jurnal, lăsând în urmă zeci de pompieri să lupte cu flăcările, adevăraţii eroi pe care nu-i aplauda nimeni.

Aplauzele acelea m-au întristat, ba chiar m-au înspăimântat. Mi-au arătat ce putere fantastică are mass-media, cât de uşor poate crea vedete fără merite deosebite şi, mai ales, cum poate transforma în entertainment chiar şi cele mai mari drame. Iar toate astea erau nimic pe lângă ceea ce avea să urmeze...