La câteva luni după ce reputatul critic literar Ion Simuţ, profesor universitar şi redactor al revistei de cultură Familia, a publicat chiar în cuprinsul acesteia un articol tăios, „Elegie pentru revistele literare”, în care a „demascat” înstrăinarea de public, izolarea, inadecvarea la actualitate şi chiar caracterul inflaţionist al revistelor literare, o conferinţă organizată la Biblioteca Judeţeană din Oradea a repus în dezbatere tema care declanşase un adevărat litigiu în redacţia al cărei director, poetul Ioan Moldovan, şi respectiv redactor-şef, Traian Ştef, l-au contrazis la fel de violent pe Simuţ.
„Duel” în lipsă
La iniţiativa lectorilor universitari Florin Ardelean şi Ioan Laza, de la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, în cadrul conferinţei „1990 – 2019 Trei decenii de jurnalism – Proiecte, Realizări, Restanţe”, la Biblioteca Judeţeană Gheorghe Şincai s-au reunit mai mulţi poeţi, prozatori, critici, eseişti şi universitari de la facultăţi de jurnalism care au încercat să-şi răspundă dacă într-adevăr, diagnosticul pus de Ion Simuţ este îndreptăţit, dacă este îngrijorător sau firesc, dacă revistele de cultură trebuie să devină „presă de cultură”, să se „democratizeze”, să nu mai fie citite doar de aceleaşi persoane care le şi scriu, cum s-ar zice „în familie”.
Din păcate, declanşatorul polemicii, Ion Simuţ, nu a participat la reuniune, colegii săi explicând că din cauza unor probleme de sănătate ale unei rude apropiate. Cu toate acestea, ideile sale au fost discutate, în ciuda absenţei persoanei. „A scris? A scris!”, a insistat moderatorul Florin Ardelean ca participanţii să îşi exprime ideile asupra tezei lui Simuţ, potrivit căreia revistele literare sunt „prăfuite”, iar supravieţuirea în aceste condiţii este posibilă doar datorită faptului că finanţarea lor se face, indiferent de performanţe, din bani publici, fie de la autorităţi locale, cum e cazul Familiei, fie de la Ministerul Culturii şi Uniunea Scriitorilor.
„Tone” de maculatură
De aceeaşi parte, a lui Simuţ, a părut să se poziţioneze Marian Petcu, jurnalist, profesor la Universitatea din Bucureşti şi evaluator pe lângă Ministerul Culturii, care a lansat întrebarea „Pentru cine sunt revistele de cultură?”, adăugând imediat că „Sunt tone de reviste de cultură care ajung la colectarea materialelor refolosibile, nici măcar desfăcute”, precum şi că „sunt situaţii în care dăm (n.r. – autorităţile) bani nemeritat unor reviste”.
Un prim răspuns i l-au dat Ovidiu Pecican, istoric şi critic literar, prozator, poet şi eseist, susţinut de Mircea Tolcea, universitar timişorean, care nu s-au sfiit să sugereze că scriitorii scriu, în primul rând, pentru ei înşişi, nu neapărat pentru „marele public”. „Cei care scriem, şi citim. O cultură a elitelor se justifică încă din Evul Mediu. Până la urmă, cei care citesc sunt cei care ştiu să scrie. Dacă te gândeşti că un personaj ca Gheorghe Şincai a deschis prima şcoală românească abia pe la 1800, până la urmă stăm bine”, a spus Pecican, convins că revistele de cultură ar fi, aşadar, o chestiune a „elitelor” culturale. „Omului care nu e consumator de cultură poţi să-i dai gratis o revistă de cultură, că o aruncă”, l-a completat şi Tolcea.
„Enervant”
Vizibil jenat de dubla sa postură, oarecum de gazdă, dar şi de „ţintă” a criticilor lui Simuţ privind înstrăinarea de public a revistei pe care o conduce, directorul Familiei, Ioan Moldovan, a recunoscut că s-a „enervat” atunci când preopinentul său a vorbit public despre criza publicaţiilor culturale şi, în special, a celor literare, sugerând că dilema putea fi rezolvată tot „în familie”.
„Faptul că Simuţ a lansat tema înseamnă că-l preocupă. Dar, în acelaşi timp, el este redactor la Familia, revista Familia i-a stat tot timpul la dispoziţie, putea să ne arate el cum se face (n.r. – o revistă „vie”). Bagă totul într-o ciorbă de neant, că mai sunt doar trei reviste de cultură care trăiesc, restul sunt stafii... Şi mai enervant este că găseşte pricini aiuritoare, şi anume că această stare de fapt se datoreşte faptului că revistele sunt finanţate de stat, deci indiferent ce fac redactorii leafa merge. Altă pricină este că sunt conduse de pensionari, şi pensionari, culmea, poeţi, deci fără spirit managerial”, a rezumat Ioan Moldovan reproşurile către Simuţ, căruia, de altfel, îi ceruse demisia din redacţia Familiei. „Eu m-am străduit să fac o publicaţie care să fie citită măcar de scriitori, dacă nu şi de alţii”, a mai spus directorul.
Optimişti şi sceptici
O altă abordare a avut-o Luminiţa Roşca, profesor de jurnalism, care le-a vorbit confraţilor scriitori despre propriile experienţe de cadru universitar la Facultatea de Litere şi Jurnalism din Bucureşti, pledând pentru o încercare de „democratizare” a culturii. Ea a povestit că le-a fixat studenţilor ca teme de seminarii să identifice şi „nişeze” publicaţii culturale, prilej cu care tinerii le-au descoperit existenţa şi, mai mult, au început să le citească, „morala” fiind că „este important ca segmente cât mai mari de tineri să aibă acces la aceste reviste”.
A contrazis-o, cu argumente, Florin Ardelean: „Tinerii nu gustă mai multă cultură decât sunt pregătiţi să consume, mai ales că există şi alte forme de entertainment la care au acces. Să nu ne facem iluzii”.
O concluzie a încercat s-o impună redactorul şef al Familiei, poetul Traian Ştef, convins că „revistele de cultură nu sunt prea multe” şi că inclusiv cele mai „modeste” (precum Caiete Silvane, a exemplificat el) contribuie la emulaţii culturale din care se pot naşte, cine ştie, şi valori.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.