La inventar

La fel cum orice om îşi socoteşte seara făcutele şi nefăcutele de peste zi, nicio naţie nu poate trece dintr-un an în altul fără un minim bilanţ. Liderii marilor popoare, cum este de pildă preşedintele Statelor Unite, dau seama public despre starea naţiunii, nu o dată la patru ani, ci la finele fiecărui an. La noi s-a pierdut până şi obiceiul ca Tătucul să transmită dintr-un studio încropit în propriul palat, uscatul şi formalul „la mulţi ani".

Cum am arăta noi, la un inventar naţional, la 25 de ani de libertate? N-am lămurit nici acum, deşi avem armate de procurori şi mii de doctori în istorie, ce ni s-a întâmplat în 1989. A fost Revoluţie pentru că românii ieşiţi în stradă revendicau cu speranţă sinceră o viaţă nouă, sau lovitură de stat a burgheziei roşii dornice să se poată bucura plenar, făţiş, de agoniseală? Dar pentru ceea ce a urmat în anii '90, când ne-am distrus industria sub motiv că nu era decât un morman de fier vechi, cine răspunde? Dar pentru privatizările care au făcut din nomenclatura de rang secund noua elită a societăţii? Dar pentru retrocedările ce merg până în Evul Mediu, pe care le vor plăti până şi strănepoţii noştri?

Cine e responsabil pentru analfabetizare, pentru absolvenţii de liceu inapţi să-şi ia Bacul, pentru şcolile profesionale ce ratează producerea meseriaşilor de care avem nevoie, pentru durerile de spate ale pruncilor încovoiaţi încă din clasele primare cu ghiozdane mult prea grele şi programe sufocante? Cine e vinovat că tinerii profesori sunt tot mai nepregătiţi, ajungând la catedre doar mediocrii care se împacă cu lefuri umilitoare?

Cine îşi asumă păcatul expatrierii medicilor? Cine răspunde pentru că achiziţiile publice ale spitalelor, şcolilor, primăriilor şi Guvernului nu mai sunt, prea adesea, de utilitate publică, ci pretextele unui jaf ce ne privează de abecedare, de medicamente, de utilităţi urbane, de autostrăzi şi de servicii moderne?

Pe cine tragem de mânecă fiindcă stăm la cozi să ne plătim dările? Cui să-i cerem socoteală pentru birocraţia sutelor de agenţii, oficii şi administraţii naţionale desprinse de orice legătură cu cetăţeanul, în timp ce amărâţilor slujbaşi de primării ori îngrijitoarelor din grădiniţe, plătiţi cu câteva sute de lei pe lună, li se pretinde să fie şi oneşti, şi harnici? Cine e vinovat că, în loc să simplifice legile şi să cureţe monstruosul aparat de stat, inventează regionalizări care ne pot jupui de încă o piele?

Sunt chestiuni care, sub o formă sau alta, mai mult ori mai puţin conştient, preocupă şi ultimul cetăţean, căruia nimeni nu-i arată luminiţa de la capătul tunelului. Pierduţi de un sfert de secol într-o uriaşă rătăcire colectivă, singura nădejde pentru a ieşi cu toţii la liman este să punem totuşi întrebările, tot mai articulat şi tot mai insistent, până vom afla răspunsurile. Altfel, dacă tăcem, cine să ne bage în seamă?