Crimele care continuă să facă victime

Nefericitul acela care şi-a ucis copiii şi soţia pentru a-i transforma în îngeri a comis unul dintre cele mai îngrozitoare păcate posibile. Dar nu trebuie să fii religios, nici măcar empatic prin a te pune în locul lui sau al familiei, pentru a înţelege dimensiunea reală a acestei oribile tragedii. E suficient să fii om. Căci instinctul de supravieţuire este cel care ne guvernează viaţa din momentul concepţiei, iar o astfel de faptă nu-şi poate găsi o explicaţie nici măcar în minţile dedicate unor personaje imaginare.

În mod normal, la auzul unei asemenea ştiri ar trebui să îţi astupi urechile şi să închizi ochii. Dar, în ziua de azi, e imposibil. Am încercat să evit detaliile despre tripla crimă, însă n-am reuşit. De câteva ori am reuşit să schimb canalul imediat după intro-ul prezentatorilor. Dar diseminarea informaţiilor despre acest caz a atins o magnitudine de care n-am putut scăpa. Atrocitatea, descrisă în detalii de care nu aveam nevoie, mi-a provocat un cataclism emoţional ce a mai rupt o bucată din încrederea în rasa umană.

A fost o reacţie exagerată din partea mea şi am reconsiderat-o ulterior deoarece, privită per ansamblu, nefericita întâmplare este o excepţie. Sunt extrem de puţini oameni în lume care îşi omoară familiile sau se gândesc la aşa ceva. Cei mai mulţi îşi iubesc soţiile şi copiii şi încearcă să-i păstreze lângă ei cât mai mult. Însă modul în care excepţiile sunt amplificate în spaţiul public ne poate face să credem că suntem infinit mai răi şi mai primitivi decât în realitate. Frenezia cu care se propagă răul este indiscutabil mai mare decât în cazul binelui.

Nu o dată m-am întrebat de ce toate televiziunile de ştiri transmit comunicatele şi ameninţările ISIS, spre exemplu. De ce trebuie să fie presa agentul de PR al răufăcătorilor? De ce trebuie create şi întreţinute frici, războaie, ameninţări şi psihoze în masă? Modul în care sunt răspândite delirurile organizaţiilor de acest gen acţionează foarte eficient şi pe termen lung în mintea consumatorilor de media.

Pentru a se proteja, unii au ales să ignore complet presa. Alţii preferă să se îngrozească în continuare sub pretextul de a şti, fără să realizeze că toate aceste atrocităţi de neanticipat i-au desensibilizat şi, fără să-şi dea seama, i-au coborât câteva trepte pe scara evoluţiei umane.

Astfel de ştiri nu ne fac viaţa mai bună sau mai bogată. Nu am pierde nimic dacă n-ar ajunge niciodată la urechile noastre. Primim informaţii în exces, dar tot mai puţine ne sunt utile. Nu cred că trierea informaţiilor ar trebui făcută prin control instituţionalizat, prin legi sau directive. Nu fac nici apologia cenzurii. În schimb, cred cu tărie că cenzura este bună într-o anumită formă - precedată de cuvântul "auto". Şi în cazul emiţătorilor, şi în cazul receptorilor. Altfel, crimele şi toate celelalte nenorociri amplificate la nesfârşit vor continua să facă victime.