În aprilie 1972, Charlie Chaplin se întorcea în America după un exil de 20 de ani. Fusese alungat în 1952 de senatorul McCarthy din pricina unor presupuse simpatii comuniste. Charlie Chaplin n-a fost cetăţean american - era născut în Londra - însă americanii l-au iubit ca pe unul de-al lor. Dar, cu toată dragostea, nu l-au putut salva atunci când urgia statului s-a stârnit împotriva sa.
În aprilie 1992, Regele Mihai se întorcea în România după un exil de 45 de ani. Fusese alungat în 1947 de noul regim comunist, condus atunci de Petru Groza, din pricina incompatibilităţii sale cu planurile de viitor ale comuniştilor. Câteva luni mai târziu îşi pierdea şi cetăţenia, dar mulţi români l-a iubit în continuare ca pe unul de-al lor. Cu toate acestea, nu l-au putut salva când urgia statului s-a pornit împotriva sa.
În '72, când Charlie Chaplin s-a întors în vizită în Statele Unite pentru a primi un Oscar onorific pentru întreaga carieră, avea 83 de ani. Sala întreagă l-a aplaudat în picioare vreme de 12 minute. Pe scenă se afla o variantă îmbătrânită a celui care fusese expulzat cu 20 de ani înainte, un om care nu mai putea decât să zâmbească trist şi să mulţumească cu ochii în lacrimi. Regele Comediei ajunsese să plângă.
În 1992, când Regele Mihai a venit în România pentru a sărbători Paştele ortodox, avea 71 de ani. Un milion de români i-au ieşit în întâmpinare şi l-au aplaudat trei zile. De la balcon le făcea cu mâna şi le mulţumea un om peste care timpul sărise o generaţie întreagă. Cu toată eleganţa şi decenţa sa, proverbiale, Regele Tristeţii ajunsese să zâmbească.
Două destine diferite din două lumi şi perioade diferite, două victime ale unor conjuncturi nefavorabile, doi oameni urmăriţi de ghinion. Unul alungat pentru că ar fi fost comunist, altul pentru că nu putea fi comunist. Cinematografia americană ar fi fost altfel cu Charlie Chaplin în plină perioadă de creaţie. România ar fi fost cu totul altfel stăpânită de un rege, nu de un sistem semidoct care i-a distrus elitele şi i-a inversat sistemele de valori.
O paralelă simplă între aceste două destine ne arată cât de iluzorie este puterea popoarelor de a-şi controla vieţile şi viitorul. În cea mai trâmbiţată democraţie din lume, oamenii au tăcut mâlc de teamă să nu fie consideraţi simpatizanţi comunişti şi au acceptat să-şi piardă unul dintre cei mai iubiţi actori. În fragila Europă de Est, românii au tăcut de teama de a nu fi consideraţi anti-comunişti, au lăsat să li se izgonească regele şi au acceptat să fie conduşi de săraci.
Întoarcerile celor doi regi au fost tardive şi simbolice. Aplauzele pline de respect şi căldură ale miilor de nostalgici n-au fost decât soundtrack pentru apusul fiecăruia în parte. Timpul nu s-a putut întoarce pentru nici unul dintre ei. Lecţia cea mai crudă pe care suntem obligaţi să o învăţăm din vieţile lor este aceeaşi ca pe stadion - ocaziile ratate se răzbună. Am păţit-o în '47, în '89, în '90, în '92, în '96 şi, se pare, o păţim şi în 2017. Mult noroc în următoarea viaţă, Majestate!
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.