Cele două feţe ale teatrului

Jucat miercuri, în Zilele Iubirii - o serie de spectacole dedicate Triadei Groazei* - spectacolul "Îndrăgostiţii din Ancona" a făcut sală plină. S-a simţit că publicul şi actorii s-au bucurat deopotrivă de reluarea lui.

Spectacolul nu s-a mai jucat de aproape doi ani, de când actriţa Adela Lazăr a intrat în concediu de maternitate. Ultima dată când a interpretat-o pe Victoriţa, moldoveanca venită să-şi caute norocul în Ancona, Adela era însărcinată în 4 luni. Pentru a o înlocui miercuri seara, a fost adusă actriţa Alina Negrău, de la Teatrul de Nord Satu Mare.

Încă de la începutul pseudo-improvizat, ca de obicei, s-a râs ca la... teatru. Actorii nu doar au jucat textul, ci s-au şi jucat din plin cu el. L-au împănat cu scheciuri din filme, cu aluzii la evenimente recente (degetul peste nas à la Udrea a cutremurat sala de râsete), au improvizat replici, au reluat scene, au discutat cu sufleorul şi cu personalul tehnic. Toate acestea au transformat "Îndrăgostiţii din Ancona" într-un stand-up comedy colectiv. Schimbarea mesei de cafenea cu una minusculă, pentru copii, a îmbogăţit show-ul cu câteva gaguri, dintre care amintesc doar înfruntarea de skanderberg, jucată din poziţia culcat pe burtă.

"Oare ce-o fi în culise?", m-am întrebat după pauză şi m-am furişat în "bucătăria" spectacolului. Iar realitatea mi s-a schimbat brusc. În spatele decorurilor, viaţa este stranie şi fascinantă. Aproape că vezi bucăţelele din care e făcut spectacolul. Richard Balint îşi plimbă pistolul aşteptând intrarea. Pe un scaun, Mihaela Gherdan priveşte fix spre scenă, concentrată. Alex Rusu defilează cu nişte aripi de îngeraş. Anca Rusu îşi aranjează decolteul. Ioana Gajdo are o problemă cu ciorapii. Se vorbeşte în şoaptă, uneori aproape răstit. "Unde-s umbrelele? Cine le-a mutat?". Şi imediat, două umbreluţe mov apar zglobii pe scenă.

Andrian Locovei iese gâfâind. Trei colegi aşteaptă încolonaţi să intre. Sunt ca nişte paraşutişti gata de salt. Un, doi, trei... şi! Fac tranziţia la personaj într-o clipită. După câteva minute ies în alergătură şi râsete de ţânci în vacanţă. Pe un coridor, izolată, "Victoriţa" de la Satu Mare arde o ţigară cu ochii în textul de care nu se desparte decât pe scenă. E prima ei întâlnire cu spectacolul, nu vrea să greşească. Şi nici n-o face. Vocea parcă îi aduce puţin cu a Adelei. "Elodia!", exclamă Sebi Lupu şi sala explodează. Ce ciudat! Publicul îmi pare departe, izolat undeva dincolo de scutul de lumină al reflectoarelor.

"Nu mai înţeleg nimic. Aici toată lumea a înnebunit!", strigă un personaj. Dacă aş uita unde sunt, aş crede la fel. Unde e adevărul din toată această joacă cu iluziile: pe scenă, în sală sau nicăieri? După cântecul de final publicul erupe. Ioana Gajdo se aruncă în şpagat. Se bate recordul stagiunii la aplauze - aproape 5 minute. Mă furişez în spatele decorului şi fac o fotografie prin colţul unei ferestre. Apoi dispar discret şi îi las pe toţi acolo unde s-au născut. Pe scenă.

* expresie lansată de site-ul Times New Roman, cu referire la zilele de 14 februarie, 1 martie şi 8 martie