Bihorul împărțit: Acum 80 de ani, Dictatul de la Viena a „rupt” în două judeţul Bihor, o parte fiind cedată Ungariei (FOTO)

Au trecut 80 de ani de la dezmembrarea României Mari, în al Doilea Război Mondial. În vara anului 1940 graniţele s-au evaporat, iar Bihorul a fost rupt în două.

Numită dictat, tratat, "sentinţă", arbitraj, înţelegerea nazisto-fascistă încheiată pe 30 august 1940 la Viena a stabilit că jumătate din Ardeal, inclusiv jumătate din Bihor, să revină Ungariei lui Horthy. BIHOREANUL vă arată cum s-a ajuns aici şi ce s-a întâmplat apoi în Bihorul împărţit.

Dictatură şi revizionism

După încheierea tratatelor de pace ce-au pus capăt Primului Război Mondial, statele învinse, precum Germania şi Ungaria, cărora li s-a adăugat o Uniune Sovietică tot mai periculoasă, au început politici revizioniste agresive. Conduse de regimuri totalitare, ele şi-au dorit să-şi recupereze pierderile, aşa că s-au înarmat şi au dus acţiuni de propagandă pentru revizuirea graniţelor.

Germania lui Hitler şi URSS-ul lui Stalin şi-au "împărţit" viitoarea Europă printr-un tratat semnat pe 23 august 1939, după care au invadat Polonia. Începea al Doilea Război Mondial.

Atât fasciştii, cât şi bolşevicii socoteau Regatul României un fel de imperiu, aşa că au sprijinit pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei asupra sa. Hitler ameninţa Bucureştiul că graniţele naţionale nu vor rămâne întregi, iar Horthy voia recuperarea Transilvaniei, parte a Austro-Ungariei până în 1919.

1918, desfiinţat

În iunie-august 1940, alipirile teritoriale din 1918 au fost în mare parte şterse, începând cu trecerea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa în URSS după un ultimatum din iunie, continuând cu cedarea nordului Transilvaniei către Ungaria în august şi apoi a Cadrilaterului către Bulgaria în septembrie. În total, România a pierdut circa 100.000 kmp, cu 6 milioane locuitori, un dezastru pentru Regele Carol al II-lea, care a abdicat în favoarea lui Mihai I.

În contextul unei apropieri între România şi Germania, dar şi al susţinerii lui Hitler pentru revizionismul ungar, în august 1940, românii şi ungurii au început tratative la Turnu Severin pentru Transilvania. S-au propus schimburi de populaţie şi rectificări ale graniţei, dar ambele părţi au respins "concesiile reciproce". Pentru că negocierile au eşuat, Germania şi Italia au impus, la indicaţia lui Hitler, un "arbitraj".

Arbitraj... impus

Profesorul de Drept Victor Duculescu arăta că arbitrajul implica o "rezolvare paşnică" a diferendelor, ca rezultat al voinţei comune a părţilor. Actul ce prevedea cedarea Transilvaniei de nord a fost semnat în Sala de Aur a Palatului Belvedere din Viena în 30 august 1940, ora 15:00.

Din delegaţia română au făcut parte ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, şi avocatul Valer Pop. "A fost un act de surpriză şi de cursă, un act de teroare, care n-a lăsat loc niciunei libertăţi din partea noastră", fiind dublat de "refuzul de a asculta părţile, lipsa formelor esenţiale ale unui arbitraj", scria Manoilescu în memoriile sale. Prin urmare, actul a fost considerat un Dictat, impus de Italia fascistă şi Germania nazistă, nesolicitat de partea română, cu "arbitri" deloc imparţiali.

Ideea a fost întărită de ziaristul Milton G. Lehrer în cartea "Ardealul, pământ românesc". "Arbitrii au decis că România trebuie să evacueze teritoriul atribuit Ungariei în 15 zile. Textul deciziei aşa-zise arbitrale este de un laconism care îi conferă mai mult caracterul de ultimatum", nota americanul.

Teritoriile cedate au însumat 42.243 kmp - nordul Crişanei şi nord-estul Transilvaniei, inclusiv Maramureşul şi judeţele secuieşti, până aproape de Braşov, cu 2,4 milioane locuitori, din care 50,2% români (foto). Astfel, nu doar că Horthy a primit ce voia, dar şi Hitler se apropia de sondele de petrol din Prahova, care urmau să alimenteze maşina de război nazistă.

Bihorul a fost divizat în două, partea sudică, cu 204.000 locuitori, majoritatea români, rămânând în Regatul României. Este vorba de plăşile Ciumeghiu, Tinca, Ceica, Beliu, Vaşcău şi Beiuş, unde s-a aflat şi reşedinţa Bihorului de sud. Restul judeţului, cu peste 305.000 locuitori, a ajuns în Ungaria.

Schimbări rapide

Cu o zi înaintea Arbitrajului, în Oradea a avut loc o adunare de protest a bihorenilor şi reprezentanţilor judeţelor vecine. Degeaba: pe 30 august, la ora 16:00, orădenii aflau de la radio că erau deja în altă ţară, noua graniţă româno-ungară trecând pe la sudul oraşului.

Urbea avea 82.000 locuitori, marea majoritate maghiari, iar cei mai mulţi sărbătoreau. Alţii, între care intelectuali români, erau arestaţi de agenţi secreţi şi de membrii Gărzii Zdrenţăroşilor.

În monografia Oradiei coordonată de Liviu Borcea se arată că imediat după Arbitraj în oraş s-a format o gardă mixtă româno-maghiară care trebuia să menţină ordinea, iar pe 1 septembrie străzile se umpleau cu drapele roşu-alb-verzi. În centru a avut loc o demonstraţie antigermană şi antirevizionistă, timp în care, în Primărie, comisiile militare stabileau data intrării în urbe a trupelor ungare: 6 septembrie. Puţin după aceea, primarul Augustin Chirilă a fost schimbat cu Soós István, funcţionarii publici fiind şi ei înlocuiţi.

Denumirile străzilor au fost schimbate, inclusiv după numele dictatorilor vremii. Astfel, actualul Parc 1 Decembrie a devenit Piaţa Mussolini, strada Roman Ciorogariu - Adolf Hitler, iar Piaţa Ferdinand - Horthy Miklós. Noile autorităţi acuzau administraţiile româneşti de "mizeria celor 21 de ani" şi că în timpul lor Oradea nu s-ar fi dezvoltat şi ar fi regresat cultural.

Fuga spre sud

Imediat au început abuzuri împotriva românilor. O parte a bărbaţilor au fost mobilizaţi la muncă forţată, în fabrici şi pe front. Mulţi au ales să se mute în sud, primele trenuri cu refugiaţi plecând deja în 3 septembrie 1940, îndeosebi către Beiuş, Arad şi Timişoara.

Cine n-a vrut a fost expulzat, în total aproape 36.000 de locuitori ai Bihorului de nord, între care episcopul ortodox Nicolae Popovici şi fostul primar Augustin Chirilă. Instituţii şi asociaţii au plecat şi ele: Episcopia Ortodoxă în Beiuş, Academia Teologică în Caransebeş, revistele Familia şi Cele Trei Crişuri în Bucureşti. În 1941, în Oradea nu mai erau nici 5.000 de români, din cei peste 20.000 din urmă cu un an.

Statuile au fost înlăturate, începând cu cele ale Regelui Ferdinand I, Reginei Maria şi Regelui Carol al II-lea, continuând cu busturile lui Iosif Vulcan şi Eminescu. În Piaţa Unirii, rebotezată Szent László, a fost amplasat un monument dedicat Drapelului Ungar, iar în Sala Mare a Primăriei a fost aşezat un tablou înfăţişând intrarea lui Horthy în Oradea.

Economic, lucrurile s-au înrăutăţit. Au apărut mii de şomeri, iar afacerile evreieşti au dispărut odată cu ghetoizarea. În mai 1944, la presiunea trupelor germane şi din ordinul primarului Gyapai László au fost amenajate ghetouri în cartierul evreiesc şi Piaţa Cazărmii, Oradea pierzând atunci peste 20.000 locuitori prin trimiterea evreilor în lagăre de exterminare.

Ironic, "salvarea" Transilvaniei de nord a venit de la sovieticii care preluaseră Basarabia. În octombrie 1944, Armata Roşie a "eliberat" Bihorul de nord şi Oradea împreună cu Armata Română, judeţul fiind "reîntregit" din 9 martie 1945 şi intrând dintr-o dictatură, cea horthistă, în alta, comunistă, mult mai longevivă...

PREGĂTIŢI DE RĂZBOI
Antrenamente şi simulări

În primul an de război, deşi România încă nu intrase în luptă, orădenii se pregăteau pentru eventuale bombardamente. La sfârşitul anului 1939 şi în 1940, localnicii de peste 15 ani erau obligaţi să posede acte de identitate cu timbru militar şi oricine intra în oraş trebuia să justifice deplasarea. Cei între 7 şi 60 de ani erau obligaţi să participe la cursuri paramilitare bilunare, în zile stabilite după iniţiala numelor.

Din septembrie 1939, iluminatul public a fost redus la minimum, toate instituţiile şi fabricile trebuiau să aibă mijloace de alarmă antiaeriană, iar gardurile şi pereţii exteriori să fie vopsiţi kaki. Totodată, populaţia era îndemnată să procure Bonuri pentru Înzestrarea Armatei şi să facă donaţii, iar în iunie 1940 în Gara Mare a fost deschisă o cantină a Crucii Roşii pentru soldaţi.