Un torţionar comunist a transformat Penitenciarul Oradea în cel mai crud loc de detenţie din ţară: "Bandiţi ca voi ar trebui împuşcaţi!"

Deşi de-o vârstă cu mulţi dintre cei închişi, un fiu de ţăran ajuns între anii 1953 şi 1955 comandant de închisoare a transformat Penitenciarul din Oradea într-unul dintre cele mai terifiante locuri de detenţie din ţară.

Foştii deţinuţi politici povestesc cum Neculai Tilici a instaurat un sistem de batjocură şi umilinţă împotriva "bandiţilor" care nu erau pe placul regimului comunist, despre care credea că "ar trebui împuşcaţi".

Torţionar demascat

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a solicitat luna trecută Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie începerea urmăririi penale împotriva a trei torţionari acuzaţi de crime şi abuzuri în perioada comunistă. Printre aceştia se numără şi colonelul Neculai Tilici, ajuns acum la 87 de ani, născut în judeţul Bacău, care a activat în mai multe penitenciare din ţară, începând cu cel din Oradea, pe care l-a şi condus în perioada 1953-1955.

Cercetările IICCMER şi mărturiile supravieţuitorilor îl prezintă pe Tilici ca pe un tiran sălbatic, acuzându-l că a instaurat un regim de detenţie ce a provocat decesul a cel puţin 9 deţinuţi. Orădeanul Cornel Onaca, azi în vârstă de 83 ani, condamnat la 12 ani de închisoare pentru "crimă de uneltire împotriva ordinii sociale", a fost unul dintre cei care au simţit din plin cruzimea lui Tilici. "Am fost condamnat pentru că, stând de vorbă cu nişte tineri, mi-am exprimat nemulţumirea faţă de regim şi am vorbit cum ar fi să ne facem studiile în străinătate", povesteşte fostul deţinut, închis la Cluj, Bucureşti, Jilava, trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, ajuns apoi la Poarta Albă, la mina de plumb Baia Sprie, în Penitenciarul Satu-Mare şi, ulterior, în 1954, la Oradea. "Procuratura ceruse rejudecarea procesului meu la Tribunalul Militar de aici, considerând că pedeapsa de 12 ani era prea blândă", îşi aminteşte bătrânul.

Cu frigul în oase

Deşi timp de trei ani trecuse prin multe locuri de detenţie, Cornel Onaca descrie Penitenciarul Oradea ca fiind locul unde şi-a petrecut "cea mai sordidă formă de existenţă". "Celularul de la Oradea a fost tipul de construcţie perfectă pentru distrugerea sănătăţii şi minţii oamenilor", povesteşte acesta. Vechea clădire a penitenciarului avea pereţii groşi de 60-70 centimetri şi ferestre mici, cu gratii. "În celule nu era încălzire defel. În două paturi de fier dormeam şase persoane, nu ne puteam odihni deloc. Aveam o saltea tocită şi murdară cu pleavă şi o pătură subţire, unsuroasă şi ruptă. Au fost două ierni cumplite", îşi aminteşte Onaca.

Pe lângă lipsa încălzirii, celulele aveau de cele mai multe ori şi geamurile sparte. "Ningea înăuntru", spune supravieţuitorul. Toaleta era o tinetă care se golea o dată la 24 de ore, indiferent de numărul celor care o foloseau. La Oradea deţinuţii s-au îmbolnăvit şi din cauza inaniţiei. "Toţi eram numai piele şi os, eu aveam vreo 40 de kilograme. Mâncarea era oribilă, un fel de spălătură de vase în care aruncau sare şi 2-3 cuburi de cartofi, varză şi uneori mălai".

Fără lumină

Condiţiile inumane erau dublate de ferocitatea cu care Neculai Tilici conducea Penitenciarul. "L-am văzut o singură dată pe acest Tilici, dar i-am cunoscut metodele pe care le-a impus subalternilor săi. Erau bruscări, înjurături şi pedepse pentru orice fleac", îşi aminteşte Onaca. Dacă erau auziţi făcându-şi rugăciunile, vorbind prin vizetă ori ridicându-se pe paturi pentru a privi afară, spre stradă, deţinuţii lui Tilici erau trimişi imediat "la neagra", o celulă fără ferestre şi fără pat, unde nu mai primeau mâncare deloc. Pentru cât timp? Cât considerau gardienii că "merită".

În rest, prizonierii erau scoşi la aer o singură dată pe zi, pentru o plimbare de 10 minute prin curtea interioară. "Ne duceau în pas alergător, chiar şi pe bătrâni. Cei care se împiedicau şi cădeau erau pedepsiţi, li se tăia porţia de mâncare ori dreptul la duşul săptămânal", îşi aminteşte Onaca. Şi, cine ştie, poate că era mai bine, căci apa de la duşul improvizat în subsolul clădirii era intenţionat fie prea fierbinte, fie rece ca gheaţa.

Răzbunătorul

În cartea sa de memorii, "Închisoarea noastră cea de toate zilele", disidentul Ion Ioanid (foto) descria cruzimea lui Tilici, povestind cum s-a răzbunat acesta după ce deţinuţii au îndrăznit să se ceară la cabinetul medical, pentru a arăta că sunt înfometaţi. "Căpitanul Tilici găsise un nou chin, ca să ne treacă pofta să ne mai plângem de condiţiile de detenţie. În dimineaţa următoare ni s-a spus să ieşim să ne spălăm. Gardianul ne-a ordonat să ne dezbrăcăm până la brâu şi să ne spălăm la robinetele jgheaburilor de pe culoar. Pe coridor era ger ca afară, iar apa de la robinet era rece ca gheaţa", scria Ioanid.

Adus la Oradea după ce fusese prins alături de alţi tineri care evadaseră din Mina Cavnic, Ioanid a consemnat şi atitudinea comandantului faţă de ei: "Ce, bă! Crezi că aici eşti la hotel? Bandiţi ca voi ar trebui împuşcaţi!", s-a răstit Tilici la un deţinut care îndrăznise să ceară condiţii ceva mai umane în celulă. După ce mai mulţi colegi de lot au declanşat greva foamei, comandantul a încercat să-i convingă să renunţe. Cum n-au vrut, "Tilici ne-a promis că va avea grijă să ne rămână oasele la Oradea şi s-a retras trântind uşile".

Mai rău decât la Canal

Trăind în frig, întuneric, umezeală, foame şi batjocură, deţinuţilor li se lua până şi bucuria pachetelor primite de acasă. "Am aflat târziu că am dreptul la un pachet din partea părinţilor, aşa că le-am scris să mi-l trimită. Când l-am primit, gardienii au spart borcanele în faţa mea, au amestecat gemul cu fasolea, au bucăţit tot şi apoi mi le-au dat", îşi aminteşte Cornel Onaca, amnistiat în 1964, după ce mai trecuse prin alte închisori.

Pentru mulţi colegi ai săi, care simţiseră toate formele de opresiune, Oradea a fost locul cel mai terifiant. "Faptul că nu ştiam unde ne vor trimite şi ce urma să ne aştepte nici nu ne preocupa. Mai rău decât la Oradea nu putea fi. Aşa gândeam toţi, chiar şi cei mai sceptici", scria Ion Ioanid despre plecarea din închisoarea condusă de Neculai Tilici.

Acelaşi sentiment l-a avut şi constănţeanul George Sarry (foto), care a rămas prieten cu fostul său coleg, orădeanul Onaca. "Trecuserăm cu toţii prin atâtea penitenciare, lagăre de muncă, mine de plumb, canal... În unanimitate am fost de acord că niciuna dintre acestea nu a fost atât de blestemată şi comparabilă cu cruzimea la care am fost supuşi la Oradea", a mărturisit Sarry în cartea "Viaţa mea - amintiri din închisoare şi din libertate". Toate "mulţumită" unui torţionar fără nicio milă...

BARONUL PUŞCĂRIEI
Trăsuri pentru femei

Născut în 1927 în comuna Stănueşti (Bacău) într-o familie de ţărani săraci, obţinându-şi diploma de bacalaureat la 33 de ani, Neculai Tilici a fost încadrat ca locţiitor politic la Penitenciarul din Zalău, fiind apoi trimis pe aceeaşi poziţie la câteva colonii de muncă agricolă ale Ministerului Afacerilor Interne. La Oradea a fost iniţial locţiitor politic al Penitenciarului (aprilie-noiembrie 1952), şef al Biroului Penitenciare din Direcţia Regională MAI Oradea (1952-1953), iar apoi comandant al Penitenciarului Oradea (19 noiembrie 1953 - 1 aprilie 1955).

Din raţiile deţinuţilor îşi creştea porci pe care îi tăia chiar în incinta închisorii, folosindu-i pe deţinuţi şi subordonaţi, iar carnea o vindea. Un referat de cadre din 1954 arată că ofiţerul "a întrebuinţat maşina Unităţii în scopuri personale, ducându-i concubinei, fosta soţie a unui cpt. de Securitate, bagajul la gară. Tot cu maşina a plecat la băile Victoria împreună cu persoane străine de Unitate". Tilici "a întrebuinţat şi trăsura Unităţii pe la baluri şi nunţi în diferite comune, iar într-una din zile întorcându-se în stare de ebrietate, a lovit trăsura de un stâlp". În ciuda abuzurilor, nu a fost îndepărtat din MAI, ci mutat la alte penitenciare, însă fără funcţii de conducere. A fost trecut în rezervă în 1981.