Aşa-i că nu doare să gândeşti?

Într-o societate ipocrită, vestea că aproape jumătate din adolescenţii României sunt analfabeţi funcţional (potrivit celei mai recente testări PISA, a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, 44% nu înţeleg un text, deşi cunosc literele care îi formează cuvintele) a fost întoarsă pe toate feţele câteva zile, după care, ca de obicei, a şi fost uitată pentru a face loc altor uimiri, nou-nouţe.

Nimic surprinzător: la fel de iute am îngropat şi alte îngrijorări. De pildă, cea provocată de faptul că jumătate din şcolile noastre au latrine în care mor prunci. Sau că nu există liceu în marile oraşe unde să nu se vândă sau să se consume măcar etnobotanice, dacă nu şi alte droguri mai de soi. Ori chiar şocul precedentei testări, din 2015, când proporţia analfabeţilor funcţional era de "numai" 40%, ceea ce nu ne-a oprit să votăm - sau să permitem, prin absenţa de la vot - ca în fruntea ţării să ajungă fenomenala Viorica Dăncilă. Personajul grotesc, transformat în premier dintr-o biată profesoară de Videle, gata să devină preşedintele României fără să ştie formula de calcul a ariei cercului. Eu o ştiam, dar la ce-mi foloseşte? Şi, la drept vorbind, la ce-ar folosi unui preşedinte? Dar unui zugrav? Ori unei bucătărese?

Mie, unuia, ştirea despre dezastrul PISA mi-a răscolit amintiri din propria tinereţe. Elev la actualul Colegiu Mihai Eminescu, aveam coşmaruri la orele de matematică, fizică şi chimie. Ca mai toţi colegii de la Filologie-Istorie, la materiile astea eram bâtă. Diriginta, profesoară de istorie, negocia cu colegii săi de cancelarie să ne treacă trimestrul şi anul cu câte un 5 salvator şi se revanşa similar: îi trecea pe camarazii noştri din clasele de Biologie-Chimie şi de Mecanică, fără a le pretinde să spună între ce ani a domnit Ştefan cel Mare.

Spre cinstea ei, o profesoară de fizică a încercat, totuşi, să ne lase nişte cunoştinţe din domeniu. Ştiindu-ne carenţele grave de aritmetică, ne scotea la tablă şi rezolva ea partea asta a problemelor de optică, mecanică ori dinamică, până le dădeam de capăt împreună. La sfârşit, ne întreba, invariabil: "Aşa-i că nu doare să gândeşti?". Nu ne impunea să tocim formule, dar voia să înţelegem cum funcţionează sistemele.

Mult mai târziu, aflam o poveste despre Einstein. Explicând ceva la tablă studenţilor, scrisese greşit o formulă şi a fost atenţionat. Şi-a admis eroarea, dar a explicat că formula se găsea în orice manual. "Biblioteca mea ştie mai multe formule decât mine, dar nu e fizician. Eu sunt", ar fi zis savantul.

Istorisirea ar putea da de gândit Hareţilor care "reformează" întruna şcoala românească. Produsele acesteia, elevii, pot fi utile societăţii nu în măsura în care devin maşinării de înregistrare, ci în care sunt conştientizate că deţin cele mai puternice procesoare: propriile lor creiere, care nu trebuie dresate. Nu doare să gândeşti...