Anul Ligheanului

La sfârşitul anilor ’90, revista Time a vrut să afle care este cea mai importantă invenţie a secolului XX pentru cititorii săi. Concluzia chestionarului, la care au răspuns mii de persoane, a fost mai mult decât surprinzătoare: nu automobilul, nici computerul, nici internetul, nici telefonul mobil, ci... vasul de toaletă a ieşit pe primul loc! WC-ul în casă, mai exact. A fost un semn limpede că pentru omul modern confortul din propria locuinţă este mult mai important decât altele.

Dacă aş fi fost şi eu chestionat, răspunsul meu ar fi fost diferit: robinetul de apă caldă. Pentru că, ori de câte ori îl deschid, am o recunoştinţă aparte pentru toţi necunoscuţii aceia care au inventat şi dezvoltat sistemul. Ocupaţi cu treburile zilnice, uităm că apa caldă nu vine din cer şi nici nu ajunge la noi wireless. E nevoie de utilaje mari şi grele, de conducte lungi şi scumpe, de o mulţime de instalaţii şi sisteme. Ne amintim de ele doar când se strică.

Mi-aş dori şi eu să trăiesc într-un oraş în care apa caldă, curentul şi căldura să nu se întrerupă niciodată, dar ştiu că acest lucru e imposibil. Conductele nu se pot repara în timp ce prin ele curge apă, la fel cum nici la instalaţiile electrice nu se umblă în timp ce sunt alimentate. Iar Primăria nu ne poate trimite pe toţi în concediu, pe banii ei, până termină reparaţiile. De aceea, nemulţumirile mele în perioada prohibiţiei recente din Oradea au fost mai moderate decât ale altora. 

Am denumit 2017 Anul Ligheanului. Spălatul la lighean, ca pe vremea bunicilor, mi-a produs nu numai frustrări, ci şi câteva triste revelaţii. Risipim foarte multă apă la duş, cam de 3-4 ori mai mult decât ne-ar fi strict necesar. Cu apa pe care o folosim pentru o baie ar putea supravieţui un sat întreg din Etiopia timp de o săptămână. Iar cu apa cu care spălăm un pahar s-ar putea salva o viaţă de om în Zimbabwe. Japonezii recuperează apa folosită la chiuvetă în rezervorul de la toaletă. Dacă s-ar introduce şi în Oradea sistemul acesta, primarul ar sfârşi pe cruce...

Celor supăraţi pe lipsa căldurii din calorifere le cer să ia un pix şi să deseneze un segment. Într-un capăt să scrie 2009, iar în celălalt 2028. Apoi să facă un semn în dreptul lui 2017. Ei bine, acolo ne aflăm cu reabilitarea sistemului de termoficare urbană şi aşa putem vedea cât mai e până la final. Suntem, probabil, o generaţie de sacrificiu. Dar scopul e nobil - măcar urmaşilor să le fie bine!

Sunt convins că, într-un final, apa caldă şi căldura vor reveni în case. Dar altceva mă roade mai tare: cum va arăta oraşul după ce gropile se vor astupa, iar trotuarele şi şoselele sparte se vor cârpi? Căci lucrările de genul acesta se fac în grabă, de mântuială, fără nicio preocupare estetică. Tare mi-e teamă că după terminarea marii operaţiuni, Oradea va fi aidoma unui pacient ieşit dintr-o operaţie estetică nereuşită.