Veteran la vatră: După decenii locuite în străinătate, un senior al folkului orădean din familia faimoasei trupe Metropol s-a întors acasă

Despre viaţa lui s-ar putea scrie un roman. Născut în Mureş, şcolit la "Cluuuj", cum zice ca orice român din inima Transilvaniei, venit la Oradea după o fată, rebel cu plete în junie, acum cu barba mai deasă decât părul, evadat din România comunistă în socialismul de gulyas din Ungaria şi apoi în Austria, de unde a mers în Australia să facă bani, Traian Cosma este, discret şi deopotrivă categoric, unul dintre orădenii generaţiei de aur a oraşului.

După aproape trei decenii risipite pe unde nu şi-a găsit niciodată locul, folkistul odinioară nelipsit de lângă cea mai orădeană trupă rock a tuturor timpurilor, Metropol, s-a întors la rădăcini. "Sunt, absolut, un orădean", zice veteranul dedicat viitorului Muzeu al Muzicii Rock din Oradea.  

Numărătoare de "AMR"

Nici victorios, nici înfrânt, cu acumulări şi cicatrici, rătăcit şi înţelepţit - aşa este, la 66 de ani, arhitectul şi muzicianul Traian Cosma, pe care BIHOREANUL l-a întâlnit prima oară cu opt ani în urmă, la un an după prima tentativă de a pune punct unei lungi înstrăinări.

Lucra, pe atunci, în Australia, unde ajunsese în 1989, la un an după plecarea din ţară, şi fusese invitat de colegii de la Metropol să cânte pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor, la a 40-a aniversare. A fost un concert memorabil, în deschiderea căruia a cântat, practic, un legământ, "I’m coming home" - Mă întorc acasă. "De atunci am numărat zilele până la pensie. Tot timpul cât am fost plecat mi-am dorit să revin acasă. Nu mi-am negat nicio clipă originea şi naţionalitatea", se confesează artistul.

Orădean de import

Traian a copilărit la Târgu Mureş, unde pruncimea vorbea amestecat, aşa că a învăţat ungureşte aproape ca pe-o limbă maternă. În 1974, când a absolvit Arhitectura la Cluj, a fost repartizat în Oradea, unde venise după o fată de care era îndrăgostit fără a-i mărturisi.

La două luni după "înşurubarea" în Oradea, fata s-a măritat, iar de atunci n-a mai văzut-o niciodată - emigrase în Germania. S-a căsătorit cu altă colegă de la Institutul Judeţean de Proiectare, Eniko, pe care a iubit-o de-atunci cu dragoste de poet şi ataşament de coechipier, împărţind bucuriile, tristeţile şi chiar munca de toate zilele.

"La Oradea IPJ-ul ne-a repartizat, mie şi unui coleg, un apartament cu două camere. Întâmplarea a făcut ca atunci când am plecat din ţară să plece şi el, în State, şi tot în 2015, când m-am întors eu, a revenit şi el, şi ne-am amenajat noile case deodată", zice bărbatul.

Pe lângă "garduri de cârnaţi"

Dezrădăcinarea s-a produs în noiembrie 1988, când Traian, la 38 de ani, a "uns" pe cineva de la Paşapoarte să-i aprobe o excursie în Ungaria, cu tot cu nevastă şi cu fetiţa de 5 ani. Acolo au recitat povestea cu "asuprirea ungurilor" şi li s-a zis că pot rămâne dacă găsesc de lucru. Au reuşit a treia zi, dar era cam la fel: "Lucram amândoi şi câştigam ca aici, dar 40% din salarii se duceau pe chirie".

În câteva luni, când au simţit că pot continua mai la Vest, au ajuns la Viena, într-un lagăr cu 3.000 de imigranţi. După mai multe interviuri "picate" fiindcă avea peste 35 de ani şi era fumător, a prins un job într-un orăşel de provincie. Dacă în ţară proiectase blocuri sau lucrase la complexul Belvedere din Felix (acum Internaţional), acolo a făcut cu totul altceva: un supermarket deosebit, din lemn masiv.

"Câini cu covrigi în coadă pe lângă garduri de cârnaţi" n-a găsit, însă, iar cum în orăşel era o singură firmă de arhitectură, "nevasta curăţa şi spăla buzile într-un hotel".

"Am plâns ca doi copii"

"N-am vrut s-o las aşa", a hotărât bărbatul. "Avizi de bani, de viaţa capitalistă şi dornici de lucruri măreţe", au picat într-o capcană: cum Australia era a doua ţară care i-ar fi acceptat, s-au dus la Ambasada din Viena. "Ne-au zis că ne recunosc diplomele, că au nevoie de arhitecţi şi că salariile vor începe de la 70.000 dolari pe an. La dracu’! Nu ne-au recunoscut diplomele, nu aveau nevoie de arhitecţi, iar primul meu salariu a fost de 28.000 dolari".

Ajunşi la Melbourne, au regretat din prima zi. "După ce am aterizat şi am ieşit din centru ne-am dat seama că o naţiune de 200 de ani n-a avut timp să se dezvolte pentru a aprecia arhitectura". Străzile erau urâte, clădirile la fel. Dacă la parter funcţiona un magazin, la etaj erau ferestre sparte ori acoperite cu ziare, iar "tencuiala cădea mai ceva ca de pe Policlinica Mare". Seara, în lagăr, "am trimis fetiţa afară, iar noi ne-am pus pe marginea patului şi am plâns ca doi copii".

"Ticăloşii"

Traian şi Eniko şi-au căutat slujbe, concomitent urmând cursuri universitare pentru a-şi echivala diplomele. După multe nedreptăţi şi discriminări, profesional au reuşit. "Curând am lucrat un proiect în Central Business District, am refăcut un building de 52 etaje pentru o bancă". Au urmat apoi o grămadă: o clădire universitară pentru care a fost premiat de asociaţia arhitecţilor, Casa Veteranilor, Independent Living Units (sate pentru pensionari, cu case, cabinete medicale, săli de gimnastică, piscine şi magazine), construcţii pentru Compania Feroviară şi Departamentul Corecţional, adică puşcării, şcoli, termocentrale...

Mulţumit, însă, n-a fost niciodată. "Toată arhitectura lor e utilitară, au un singur edificiu fain, Opera din Sidney, proiectată de un danez. Părintele arhitecturii lor e un englez falsificator de monedă deportat în secolul XIX... În top 10 cele mai urâte clădiri din lume, două sunt din Australia, una-i Universitatea din Melbourne. Din România nici una!".

Şi nu doar asta l-a frustrat. "Ticăloşii nu ne-au spus că în 40 de zile imigranţii cărora nu le place aveau dreptul să fie înapoiaţi. Ne-am fi întors în Europa. Aveau nevoie de populaţie, de oameni maturi care să nu se drogheze şi să muncească din greu, să plătească taxe şi impozite, să consume".

"Nu-mi place mizeria"

Îndrăgostit de muzică din copilărie, când mama cânta folclor, chitarist de la 14 ani "pe-un placaj făcut la Reghin", participant la serbări şcolare şi apoi la festivaluri studenţeşti, compozitor şi interpret de folk, coleg de microfon cu Marcela Saftiuc, cu care a ajuns la emisiunea Tele Top a TVR, Traian a urcat pe scenă în Australia o singură dată, la "Balul Primăresei", dar numai pentru că era membru Rotary. În rest, a cântat doar la posturi de radio etnice, în emisiunile pentru români şi în propriul studio de acasă.

Tânjind după România, în 2007 a făcut prima tentativă de revenire: a încheiat un contract cu o multinaţională din Bucureşti, dar deşi era plătit cu 5.000 lire sterline pe lună a renunţat după 3 luni, pentru că nu suportă "afacerile murdare, nu-mi place mizeria". Constatase că firma spăla bani: trecuse, de pildă, cheltuieli de 2,5 milioane euro într-un proiect de mall la Cluj, fără studiu geotehnic, în spatele Grădinii Botanice, unde terenul era pe un pârâu subteran. "Au făcut cheltuieli cu mult drag numai pentru a lua banii de la firma de asigurare".

S-a retras, aşadar, în Australia şi a aşteptat pensionarea, ostoindu-şi între timp dragostea de ţară - nu se fereşte să spună pe şleau aceste cuvinte - cu imagini şi filmuleţe de pe net. "Anul acesta, când am făcut aici primul drum în munţi cu maşina, îmi curgeau lacrimile de fericire"...

Cu Metropol

În 2015, la 65 de ani, când s-a "eliberat" prin pensionare, Traian a cumpărat un apartament cu două camere în buricul Oradiei, pe care l-a făcut de trei, prin recompartimentări, şi a simţit în sfârşit că se leagă din nou vechilor rădăcini.

Trecuseră 41 de ani de la repartiţie şi 39 de când se "lipise" de cea mai populară trupă rock a oraşului, Metropol. "În 1976, într-o zi când repetam la Casa de Cultură a Sindicatelor, s-a apropiat de mine un tip blond şi bărbos. "Pot vorbi cu tine?", m-a întrebat. "Da, poţi". "Sunt şeful de la Metropol, vrei să vii cu noi în turneu?". I-am zis da. Era Beluczi (n.r. - Raduly Bela)". De atunci şi până a plecat a fost mereu cu ei, "cântam ba în deschidere, ba împreună", povesteşte bărbatul.

De câteva luni a reluat şi legăturile cu muzicienii locali, mai vechi şi mai noi, ajungând chiar voluntar la înfiinţarea viitorului Muzeu al Muzicii Rock din Oradea.

Pledoarie pentru fraţii rockeri

S-a înhămat dintr-o întâmplare. Revenind din Ungaria, unde a fost anul acesta la petrecerea unui alt "metropol", Viranyi Attila, a oprit la Muzeul Rock din Budapesta, unde sunt expuse un costum de scenă al lui Raduly Bela şi o chitară bas a lui Viranyi. S-a întrebat pe Facebook "de ce ei pot şi noi nu?", iar după două zile, împreună cu prietenul Florin Budeu şi cu doi responsabili ai Cetăţii, Dumitru Noane şi Dumitru Sim, a participat la o şedinţă unde au bătut palma pentru colaborare.

"Am contactat mulţi contribuabili la rock-ul orădean, să văd dacă sunt interesaţi să ofere ceva. Vivi Repciuc, Joe Balogh, AG Weinberger, Călin Pop... Cu vanităţi, uau, până la Dumnezeu, dar toţi au donat: unul un costum de scenă, altul o chitară, o masă de mixaj. Plus că toţi au afişe, poze, coperţi de discuri, deci există material consistent", spune veteranul folkist, cu altruism colegial.

O singură tristeţe are Traian. De fapt, două. Că muzeul rock-ului va fi într-un spaţiu formal, într-o clădire la etajul Cetăţii, între Muzeul presei şi cel al fotografiei orădene, nu în curtea exterioară, lângă un fel de Hard Rock Cafe, şi că la deschiderea preconizată în finalul lunii decembrie va fi în Australia, să-şi facă sărbătorile cu soţia, fiica, nepoata de 2 ani şi cea de 2 săptămâni, pe care încă nici n-a cunoscut-o. Se va întoarce, însă, în ianuarie, şi nu va mai pleca, pentru că de la anul, când se va pensiona, i se alătură şi Eniko. Acasă, în Oradea...

INTEGRARE PE ALESE
Un pustnic sociabil

Orădean şi român, Traian Cosma e deopotrivă încântat de regăsirea căminului şi revoltat de devalizarea ţării. "Ticăloşii de politicieni au vândut toată ţara, toată economia românească, iar de o vreme îi vând şi resursele, aurul, pădurile... În mod normal ar trebui să mă apuce disperarea, dar cobor în studioul din pivniţă şi îmi văd de treaba mea".

Deşi dornic să revină în forţă în muzică, e dezolat de ce aude la posturile de radio. "Pe vremea mea, Holograf era o trupă serioasă, acum cântă muzică uşoară slabă la chitară electrică, la fel Compactul, Adi Ordean, care compunea altădată pentru Dida Drăgan, Nicu Covaci şi Mircea Baniciu, cel mai mare folkist probabil, se ţin în scandaluri...".

Cu toate astea, Traian speră să trezească interes şi e optimist. Nu de mult, luna trecută, a cântat la Dej, cu public plătitor şi bun, pe aceeaşi scenă cu Zoltan Butuc, Dinu Olăraşu, George Stanca, la un spectacol caritabil pentru copii, iar vechi amici, precum Sorin Andrei şi Florin Săsărman, l-au invitat în emisiuni de radio. "Se pare că există o cale de a-mi reînnoda activitatea muzicală", spune folkistul, pregătind chiar un album cu "Colinzi de la sat şi oraş". "Dacă s-ar întâmpla, mi-ar plăcea şi m-ar face fericit..."