Tehnici psihologice folosite în interogatorii

Până acum 100 de ani, interogatoriul se baza în cea mai mare parte pe tortură fizică. Biserica Creştină din Evul Mediu, armata, forţele de ordine, miliţiile, organele serviciilor secrete şi - în general - statele totalitare se foloseau de tortura fizică pentru a extrage informaţii. Aşa cum au aflat subalternii lui Stalin, tortura fizică deseori reuşeşte să stoarcă doar informaţii false, cel torturat fiind dispus să declare orice doar pentru a face durerea să dispară. Convenţia de la Geneva a interzis folosirea mijloacelor fizice de interogare, aşa că statele lumii au trebuit să recurgă la alte metode de a extrage informaţii din cei chestionaţi; cât mai rapid şi cât mai eficient.

De-a lungul anilor accentul s-a pus tot mai mult pe tehnici psihologice de interogare, iar acestea s-au dovedit a fi mult mai eficiente şi au furnizat informaţii des valide.

Polițistul bun

Scenariul poliţist bun/poliţist rău este unul din cele mai cunoscute, fiind prezentat des în filmele americane: un poliţist agresiv intră în camera de interogatoriu şi bruschează verbal acuzatul adoptând o postură ameninţătoare, care face trimitere la un temperament exploziv, de neprevăzut şi în general ostil. După un asemenea tratament apare un al doilea poliţist, mai blând, care îl mustră pe primul şi-l dă afară din cameră; îl întreabă pe acuzat dacă se simte ok, foloseşte un ton blând, e înţelegător, empatic, afirmă că vrea să-l ajute. Tehnica dă roade deoarece reacţionăm cu empatie faţă de cei care tocmai ne-au salvat şi le suntem recunoscători.

Această modalitate psihologică de interogare a fost dezvoltată de un ofiţer nazist care fusese căsătorit cu o englezoaică şi care era obsedat de a găsi metode mai eficiente de a extrage informaţii din prizonieri. Aşa că atunci când cei din Luftwaffe capturau un pilot american, acesta se aştepta să fie bătut şi abuzat fizic în timpul interogatoriului. Ofiţerul german însă îl primea în biroul lui, îl descătuşa, îl servea cu ceai şi purta o discuţie amiabilă cu prizonierul până ce acesta se destindea. Treptat, prizonierul american lăsa garda jos şi începea să ofere frânturi de informaţie care - puse cap la cap - formau un tablou preţios pentru serviciile germane de informaţii.

Cu o ocazie, acelaşi ofiţer german l-a luat la o plimbare în natură pe un deţinut american. L-a tratat prieteneşte şi-a deschis o conversaţie cu el. Aparent întâmplător l-a întrebat de ce avioanele americane foloseau mai nou focoase albe atunci când deschideau focul asupra transporturilor germane, un lucru care-i bulversa pe germani. Pilotul american i-a răspuns că urmărind dârele proiectilelor e mai uşor de aproximat ţinta, iar pilotul şi colegii din formaţie află rapid când rămâne fără muniţie. Înainte de aceste tehnici de abordare amicală, ofiţerul german trimitea un subaltern aparent agresiv să discute cu fiecare prizonier, după care intra în cameră şi încerca să-l împace pe subaltern, expediindu-l intrigat şi asigurându-se că prizonierul e în siguranţă. Astfel forma o relaţie cu cel interogat şi ultimul i se destăinuia mai uşor decât dacă s-ar fi aflat sub presiune.

Confuzie și teroare

KGB-ul rusesc a perfecţionat tehnicile de interogare psihologică prin folosirea unui preludiu menit să creeze o stare de confuzie în acuzat. Cei vizaţi erau ridicaţi în mijloc de noapte pentru a nu avea timp să realizeze ce li se întâmplă, totul în cea mai mare grabă. Erau apoi privaţi de somn vreme de câteva zile deoarece în lipsa somnului mecanismele de apărare ale eu-lui scad din intensitate. Interogatoriile se succedau rapid, de mai multe ori pe zi, de fiecare dată cu un alt ofiţer care afişa alte trăsături de personalitate. Totul culmina cu un grup de ofiţeri care înconjurau acuzatul şi-i urlau întrebări succesive şi aparent fără legătură unele cu altele, accentuând starea de confuzie a celui interogat.

În timpul Războiului Rece, spionii americani capturaţi de ruşi erau interogaţi zile în şir, punându-li-se aceleaşi întrebări şi accentuându-se de către interogator ideea că a răspunde sincer este singura cale prin care cel interogat se poate "salva". Asta inducea în acuzat ideea că e pe cale să fie executat şi, în încercarea de a-şi salva viaţa, ceda şi îşi semna confesiunea. În majoritatea cazurilor prizonierii care săvârşeau crime împotriva Statului erau oricum condamnaţi la moarte, fapt cunoscut de prizonieri, dar posibilitatea de a scăpa cu viaţă exprimată indirect era mai sugestivă decât una verbalizată clar şi concis.

O altă tehnică psihologică de interogare folosită de americani în războiul cu Coreea de Nord pe prizonierii comunişti era să le spună constant acestora că, dacă nu cooperează vor fi daţi pe mâna guvernului coreean din Sud. De teama că "de partea cealaltă" vor fi trataţi mai crud, cei mai mulţi comunişti capturaţi ajungeau să coopereze cu americanii şi să le furnizeze informaţiile cerute.

O tehnică similară a "pericolului promis" a fost folosită şi de un alt ofiţer german din cel de-al Doilea Război Mondial, care, după lungi şedinţe de interogatoriu, începea să le spună prizonierilor că n-ar vrea să-i introducă în "camera #14". Aluzia la "camera #14" era repetată des, iar în drum spre şi dinspre camera de interogare, prizonierul englez sau american era dus pe un coridor cu uşi numerotate printre care se afla şi una numerotată cu "14". Cu toate că acea cameră era goală şi nu conţinea un pericol real, aluzia indirectă la ororile ce ar putea avea loc dincolo de uşa ei erau îndeajuns să-i facă pe cei mai mulţi prizonieri să cedeze.

Femeile și manipularea

În tehnicile psihologice de interogare s-a făcut uz extensiv şi de cunoştinţele legate de cultura din care făcea parte prizonierul. Când un faimos luptător vietnamez a fost capturat de către americani şi metodele clasice de a-l face să vorbească au eşuat, ofiţerul care l-a interogat şi care studiase cultura inamicului s-a folosit de ceea ce ştia despre vietnamezi pentru a-l înfuria pe prizonierul tăcut. Fiind mai tânăr decât prizonierul, l-a tratat cu lipsă de respect ironizându-l şi apelând la noţiunea specifică vietnameză care dicta că trebuie să-i respecţi pe cei mai în vârstă decât tine. A fi umilit de un tânăr era considerată o insultă gravă în cultura prizonierului. Mai mult, ştiind despre prizonier că îşi trădase tatăl pentru a urca pe scara socială a Partidului Comunist, s-a folosit de conceptul respectului faţă de părinţi, adânc înrădăcinat în culturile din Asia: "Ţi-ai trădat tatăl, ce fel de om eşti tu?". A fi desconsiderat de către un american capitalist în privinţa respectului faţă de părinţi şi presiunea pusă de interogator asupra sentimentului de vină au avut efect, iar prizonierul a cedat în cele din urmă.

Tot de elemente de cultură fac uz şi americanii care efectuează actualmente interogatorii în Guantanamo Bay, în Cuba. Cunoscând faptul că în cultura arabă femeia trebuie să se supună în totalitate bărbatului şi că aceasta este percepută mai mult ca un obiect ce nu merită respect, americanii se folosesc de ofiţeri de interogare de sex feminin. Femeile în uniformă conduc deţinutul zilnic spre sala de interogatorii, îi jignesc, îi ridiculizează, îi domină psihic şi le dictează ideea cum că sunt lipsiţi de control în faţa femeilor.

Guvernul american a perfecţionat şi în alte moduri tehnicile din timpul interogatoriului. Deţinutul este introdus într-o cameră albă; deţinutului i se pun căşti antifonice pe urechi şi o cagulă neagră pe cap. Privarea senzorială produce confuzie şi oboseală. Similar, deţinuţii sunt puşi să asculte ore în şir, legaţi la ochi, secvenţe audio diverse: bebeluşi care plâng ori multiple voci în diferite tonalităţi care se suprapun cu râsete şi recită în diferite moduri acelaşi mesaj ("nu eşti bun de nimic", "eşti la capătul puterilor", "eşti un pierde-vară", "fraierule", "simt cum cedezi", "nimeni nu te mai iubeşte", "te-au lăsat aici să mori"). Prizonierilor li se aduce masa la intervale lipsite de regularitate pentru a-i dezorienta temporal, sunt ţinuţi în camere cât mai mici şi paturi cât mai inconfortabile, gardienii verifică în permanenţă ce fac în aşa fel încât să-i priveze de intimitate, lumina este veşnic aprinsă pentru a deranja somnul şi a deregla ritmul circadian.

Ideea de bază a interogatoriului bazat pe tehnici psihologice este de a implanta în subiect ideea că este lipsit de control şi că fiecare pas îi este coordonat de cineva, împotriva voinţei lui.

Chinezii din timpul războiului dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud au făcut uz de tehnici de interogare pentru care, la acea vreme, soldaţii americani nu erau pregătiţi. Exact ca în cazul comuniştilor români care au participat la "Experimentul Piteşti" ori a deţinuţilor din actualele lagăre nord-coreene, metoda de interogatoriu începe cu reeducare ideologică şi culturală. Prizonierii sunt învăţaţi nu doar limba celor care i-au capturat, dar sunt puşi să înveţe, memoreze şi repete texte de natură ideologică şi politică. Ulterior, o parte dintre prizonieri sunt puşi să-i educe pe noii-veniţi în respectiva ideologie. Aşa cum ne-au demonstrat "Experimentul Stanford" şi "Experimentul Piteşti", mulţi ajung să se conformeze reeducării şi chiar să îmbrăţişeze noua ideologie, luându-şi foarte în serios rolul de educatori ai celorlalţi compatrioţi. Ideea din spatele acestei tehnici de reeducare constă în faptul că un prizonier care cooperează în privinţa învăţării limbii, culturii şi ideologiei politice a celor care l-au capturat va ajunge în cele din urmă să coopereze şi în privinţa furnizării informaţiilor secrete sau de natură sensibilă pe care ar fi trebuit să nu le divulge. Mai mult, nou-veniţii observă că ai lor camarazi sunt reformaţi şi ajung la concluzia că este inutil să ţină piept multă vreme mijloacelor de interogare din moment ce restul oricum au cedat deja. Reeducarea ideologică remodelează personalitatea prizonierului, îi clatină cele mai solide concepte ale naturii lui (religia, conceptele politice, sentimentul de patriotism, loialitatea) şi-l transformă pe acesta într-o dronă cooperantă gata să-şi denunţe ţara.

„El a turnat”

Confruntarea prizonierilor este o altă unealtă din arsenalul interogatorilor care fac uz de psihologie pentru a extrage informaţii rapid. Atunci când un soldat refuză să vorbească, în cameră este adusă o prizonieră din acelaşi batalion care este umilită, ameninţată, bruscată şi ridiculizată în faţa soldatului. Asta induce în mintea bărbatului ideea că prin faptul că tace provoacă indirect suferinţă unei femei şi în al doilea rând interogatorii se bazează pe instinctul masculin care dictează că trebuie să sari în ajutorul unei femei sau măcar să spui ceva pentru a opri nedreptatea care i se face. O altă tehnică este denumită "dilema prizonierului": doi acuzaţi sunt puşi în camere diferite şi interogaţi de aceeaşi persoană. Fiecăruia i se spune că celălalt cooperează şi că primul care funizează informaţiile necesare va primi o pedeapsă cu mult mai mică decât cel care nu cooperează. Fiecăruia i se aduc drept dovezi frânturi de înregistrări audio ale vocii celuilalt acuzat răspunzând la întrebări inocente. Asta induce o stare de paranoia în cel care ascultă înregistrarea ("oare ce altceva le-ar mai putea spune?"), convingerea că al lui amic începe treptat să coopereze şi ideea că interogatoriul de partea cealaltă a peretelui decurge deja în defavoarea lui. Treptat, fiecare din cei doi se va grăbi să divulge cât mai multe informaţii pentru a fi cel care beneficiază de pedeapsa redusă.

O ultimă tehnică folosită în interogatoriile în care cei acuzaţi sunt confruntaţi unul cu celălalt este să fie toţi introduşi în aceeaşi cameră şi duşi pe rând la interogatoriu. După o vreme, unuia dintre ei i se aduce o ciocolată sau mai multă mâncare sau poate o pătură călduroasă. Poate i se permite să se odihnească mai mult sau gardienii sunt dintr-o dată mai prietenoşi cu el. După o vreme nici nu mai este selectat pentru a fi dus la interogatoriu în timp ce restul oamenilor din celulă sunt în continuare trataţi ca înainte. Asta induce celorlalţi prizonieri ideea că amicul lor a colaborat cu cei care l-au interogat şi este acum răsplătit, ceea ce în schimb le doboară mecanismele de apărare, le induce o stare de suspiciune şi ideea că cei care îi interoghează ştiu deja tot ceea ce doreau să afle, iar ce se petrece în continuare sunt doar formalităţi ori şedinţe prin care se încearcă verificarea declaraţiilor colegului lor de celulă privilegiat.

Există o sumedenie de alte tehnici psihologice folosite în interogatorii, prea multe pentru a fi enumerate aici. Altele noi sunt inventate în fiecare an. Însă mai toate se bazează pe descurajarea celui interogat, privarea lui de intimitate, sădirea de gânduri şi idei ambigue pe care acesta să le dezvolte singur după ce e dus înapoi în celulă, sistemul "pedeapsă-sau-recompensă" şi menţinerea unei perpetue stări de confuzie şi oboseală în cel interogat.