Rugă pentru părinţi: Adoptat din Bihor, finlandezul Dacian îşi caută părinţii şi după 20 de ani (FOTO)

Dacă oamenii care i-au dat viaţă l-au alintat vreodată sau nu, Dacian habar nu are. Avea doar doi ani şi jumătate când a fost găsit în gara din Tinca de un angajat al CFR. Nici urmă de mama sau de tata...

Ajuns acum la 25 de ani, locuieşte pe o insulă din Marea Baltică alături de părinţii adoptivi, Eva şi Jim Sölgén, şi este pasionat de computere şi de fotografie. Deşi pare să nu ducă lipsă de nimic, are totuşi o dorinţă uriaşă neîmplinită: să-şi găsească părinţii biologici. Nu e furios pe ei, dar vrea să ştie "de ce?"...

Niciodată uitaţi 

Povestea lui Dacian Sölgén (foto) a ieşit la lumină la începutul acestei luni, când a fost mărturisită pe o pagină de Facebook specială, "The never forgotten Romanian children / Copiii niciodată uitaţi ai României". Deschisă de o româncă stabilită în Irlanda, pagina găzduieşte poveştile copiilor adoptaţi în străinătate, care la maturitate îşi caută rădăcinile. Cu ajutorul ei, peste 300 de români adoptaţi în anii ’90, după ieşirea din comunism, au reuşit să-şi găsească familiile naturale.

Dacian a aflat recent despre pagină şi n-a ezitat să se confeseze. Are 25 de ani şi locuieşte în Mariehamn, capitala insulei Åland, din Marea Baltică, teritoriu finlandez. Se "trage" însă din Bihor. În 1994, pe când avea 2 ani, fusese găsit în gara din comuna Tinca, fără acte, fără însoţitori, fără părinţi. "Au vrut să mă părăsească sau m-au pierdut", zice Dacian, care bănuieşte că până şi prenumele i-a fost dat la orfelinat, nu de părinţi. Familia care l-a adoptat a aflat, probabil de la angajaţii Leagănului, că ar fi fost găsit de un muncitor feroviar, un anume Teodor Maskas.

"Leagăn" de groază 

Fără părinţi care să-l caute, băiatul a ajuns la Leagănul pentru Copii din Oradea, de pe Traian Lalescu nr. 3, denumit mai târziu Centrul de Plasament nr. 1 Oradea. Pe atunci, orfelinatul era al Ministerului Sănătăţii şi găzduia sute de copii abandonaţi, şi din cei sănătoşi, şi cu dizabilităţi.

Despre părinţii biologici Dacian nu are nicio frântură de amintire, dar din "Leagăn" a rămas cu destule, toate urâte. Micuţii aveau pepeni la discreţie de la pieţarii din Rogerius, însă, "în compensaţie", mâncau şi destulă bătaie de la îngrijitori.

"În fiecare zi eram bătuţi cu băţul. Au început să ne sorteze în stânga şi în dreapta. Cei care erau în dreapta primeau mâncare, cei care erau în stânga erau pedepsiţi să se uite cum primesc mâncare ceilalţi", povesteşte tânărul. Copiii erau bătuţi chiar şi cu cabluri. "În altă zi ne-au izbit de pereţi şi ne-au aruncat în tomberoane şi ne-au ameninţat că lasă maşina de gunoi să ne ia. Poate era mai bine să fi venit maşina de gunoi să ne ia...".

De faţadă 

Urmele bătăilor nu se vedeau. Într-o zi, chiar el a fost pus să pozeze, aşezat pe un imens tigru de pluş în curtea Leagănului, probabil pentru a fi introdus în procesul de adopţie. "Poza a fost făcută între 1995 şi 1997, trebuia să pară că mă distrez", spune Dacian, căruia totuşi i se vedea supărarea în priviri.

Tânărul îşi aminteşte că într-un an a venit Moş Crăciun în vizită, dar şi cameramanul unei televiziuni. "Desigur, cât a fost acolo cameramanul, angajatele s-au purtat frumos. Apoi au început imediat să ne ia jucăriile şi dulciurile, cred că le-au dus copiilor lor", povesteşte Dacian.

Din orfelinat, îşi aminteşte şi câteva nume de îngrijitoare, "femei rele" - Morica, Viorica, Alina, dar şi ale unor prieteni - Marcello, Norbert, Sergiu, Mario. "Era un copil căruia nu-i plăcea de nimeni. A devenit foarte încăpăţânat. Îl înţeleg. Văzuse lucruri pe care nu ar trebui să le vadă niciun copil", spune Dacian despre cel din urmă.

"Părinţii noi"

Coşmarul său s-a încheiat în iarna lui 1998. Pe 27 noiembrie au venit să-l ia doi tineri finlandezi dornici să adopte un copil, Eva şi Jim Sölgén. Ajunseseră în România printr-o fundaţie numită Interpedia, care facilita adopţii internaţionale.

"A venit medicul după mine şi m-a dus într-o cameră să mă îmbrace. Mi-a spus că voi locui într-o casă nouă. Eram fericit. Mai erau şi alţi copii pe care urmau să-i ia străinii sau părinţii noi, cum le ziceam noi", îşi aminteşte Dacian, care acum nu mai ştie limba română, fiindcă n-a vorbit-o de atâţia ani.

După întâlnirea cu părinţii cei noi, băiatul a călătorit cu aceştia şi cu reprezentanţii fundaţiei până în Sălaj, la Cehu Silvaniei, unde a rămas timp de 10 zile, probabil "de acomodare". De acolo s-au dus la Budapesta, de unde urmau să ia avionul spre Finlanda. "Am simţit că sunt dus într-o lume nouă, şi aşa şi era", spune tânărul.

O nouă şansă

În Finlanda, a fost întâmpinat de noii verişori şi, apoi, dus la noua sa casă. "Prima mea amintire este că totul era atât de calm şi paşnic... Aveam o casă nouă şi părinţi iubitori care mă îngrijeau. Dumnezeu îmi dăduse o nouă şansă", zice Dacian.

Tânărul nu ştie dacă aparţine sau nu etniei rome, ci doar că e român. La şcoală, în ţara adoptivă, unii colegi îl mai necăjeau din cauza asta. "Probabil nu-şi dădeau seama că e greşit. Oricum, a fost doar o perioadă", se consolează el.

Între timp, Dacian a absolvit studii informatice şi de comunicare. "Principalele mele pasiuni sunt informatica, dezvoltarea de jocuri, muzica, fotografia şi fotografia de tip 360 grade". De altfel, de un an, a devenit colaborator al companiei Google, primind titulatura de "trusted photographer". "Fotografiez restaurante sau locuri turistice şi alte lucruri de genul ăsta care se folosesc pentru Google Maps", explică el.

Doar o dată

În România a mai venit o singură dată, în 2007, când a fost în Bucureşti, la Braşov şi la Marea Neagră. În Bihor nu, dar ar face-o negreşit dacă şi-ar găsi părinţii. De când povestea lui a devenit cunoscută şi în România, i s-a recomandat să înainteze o cerere Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, aşa încât să capete acces la dosarul său de adopţie. Formalităţile, însă, sunt de durată.

"Adopţia a fost stabilită de o instanţă, aşa că tot o instanţă trebuie să permită accesul la dosar. Aşa spune legislaţia", explică şeful Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor, Călin Puia. Probabilitatea ca tânărul să afle din hârtii informaţii esenţiale sunt însă mici, tocmai pentru că a fost găsit într-o gară, iar la orfelinat nu l-a căutat vreo rudă.

Tinca e tăcută

Anunţul lui Dacian că îşi caută părinţii biologici a fost răspândit pe internet de peste 2.000 de persoane, dar deocamdată fără rezultat. Localnicii din Tinca au auzit despre asta, însă şi de acolo întârzie să apară vreo "pistă", oricât de modestă. "Am vorbit cu oamenii, inclusiv cu liderul comunităţii romilor, nu se ştie nimic", spune primarul comunei, Teodor Coste.

BIHOREANUL a aflat că omul care l-ar fi găsit pe Dacian, Teodor Maskas, încă mai trăieşte, dar, ajuns la 80 de ani, nu-şi aminteşte mare lucru. De altfel, nu este exclus ca băiatul să nici nu fi fost născut acolo, ci în altă localitate, poate chiar în alt judeţ.

Cu toate astea, oriunde i-ar fi părinţii, Dacian speră în continuare să-i găsească. Şi nu pentru a-i certa. "Dorinţa mea e să ştiu ce s-a întâmplat. M-au pierdut? M-au abandonat? De ce?", zice el, adăugând că vrea să le arate că trăieşte şi-i sănătos. Să afle, dacă s-au întrebat vreodată...

LOCUL ORFANILOR
Casa de copii nu e acasă

Înfiinţat în 1903, Leagănul pentru copii din strada Traian Lalescu a funcţionat până în 2004 ca centru de plasament pentru copii cu vârsta de până la 16 ani părăsiţi fie la naştere, fie ulterior. Între 1994 şi 1998, cât a stat Dacian acolo, aşezământul găzduia, în medie, 550 de copii. În 1998, anul în care Dacian a fost înfiat de cuplul finlandez, numărul adopţiilor din Oradea a crescut de la 19 la 46. Din acestea, 14 adopţii au fost naţionale, de către cetăţeni români, şi 32 internaţionale, de către străini.

Chiar şi după reformarea sistemului de protecţie a minorilor în România post-comunistă, tratamentele abuzive au fost perpetuate, însă la scară redusă. În 2013 a ieşit la iveală faptul că în Centrul de Plasament pentru Copii cu Probleme Psihosociale, care funcţiona în fosta clădire a Leagănului, au fost săvârşite abuzuri grave, se consumau droguri, aveau loc bătăi şi chiar violuri, toate fiind sesizate de un ONG, Centrul de Resurse Juridice, şi confirmate de un control al Consiliului Judeţean Bihor, în subordinea căruia funcţionează aşezământul.