Psihologia minciunilor politice

În ediţia din septembrie 2018 a revistei ştiinţifice "Scientific American" a apărut un articol care dezbate problema minciunilor emise de Donald Trump. Exemplu este dată afirmaţia acestuia cum că mulţimea prezentă la ceremonia de inaugurare a acestuia ca preşedinte a fost mult mai numeroasă decât cea prezentă la inaugurarea lui Obama, în ciuda fotografiilor de la ambele evenimente care arată contrariul. Cu toate acestea, Trump a "punctat" în ochii americanilor, iar câţiva cercetători au fost curioşi să vadă care ar fi cauzele psihologice şi sociologice din spatele acestui efect.

Se pare că minciuna îl poate face pe un politician să pară mai... autentic. În mod paradoxal. Oamenii tind să vadă minciunile emise de un lider politic drept o tentativă a acestuia de a se lupta cu mâinile murdare împotriva unui sistem corupt; asta în pofida faptului că minciunile sunt sfruntate şi demistificate ulterior.

Un studiu care a cuprins 424 de participanţi le-a pus acestora o problemă: se dă o echipă pur ipotetică de studenţi care concurează pentru acelaşi post de preşedinte al campusului studenţesc. Grupurile de subiecţi au fost împărţite în două tabere, care la rândul lor au fost împărţite în alte două tabere.

Unei tabere (A) i s-a spus că cel care candida pentru preşedinţia campusului studenţesc nu doar că a făcut o remarcă sexistă în timpul unui discurs, dar şi că a afirmat că alcoolul urmează să fie interzis în campus, aducând în favoarea afirmaţiei sale un studiu ştiinţific. Acestui grup (A) i s-a spus că studiul invocat de candidat nu era unul validat ştiinţific, în timp ce grupului B i s-a spus că acel candidat a minţit, că studiul fusese validat ştiinţific şi că respectivul candidat mai şi făcuse remarca sexistă cu privire la cercetători.

Cum fiecare grup (A şi B) a fost la rândul lui divizat ulterior în două jumătăţi egale, câte unei jumătăţi (A1 şi B1) i s-a spus că asupra respectivului candidat planează îndoieli cu privire la legitimitatea campaniei sale electorale, în timp ce grupurilor A2 şi B2 li s-a spus că acel candidat este un student eminent şi ar fi excelent pentru a le reprezenta campusul. În partea a doua a studiului participanţilor li s-a aplicat un test de personalitate şi li s-a spus aleator că rezultatul testului seamănă fie cu al candidatului cinstit, fie cu cel al candidatului misogin şi de morală îndoielnică.

Rezultatele au fost cât se poate de interesante. Celor cărora li s-a spus că au o personalitate asemănătoare cu un candidat a cărui legitimitate se află sub semnul îndoielii, atât femei cât şi bărbaţi l-au declarat pe candidatul ipotetic ca fiind "autentic" în comparaţie cu portretul candidatului mai "curat".

Mai mult, se pare că alegătorii lui Donald Trump cărora li s-a arătat şi demonstrat că un tweet al preşedintelui american referitor la încălzirea globlă reprezintă un fals grosolan şi neargumentat au avut şi ei tendinţa să afirme mai des decât suporterii lui Clinton implicaţi în acelaşi studiu de 402 persoane că Trump luptă astfel împotriva elitelor.

Cu alte cuvinte, ne identificăm pe de-o parte cu cei pentru care votăm, chiar dacă aceştia îşi pătează imaginea cu minciuni. Pe de altă parte e interesant de observat cum şi de ce minciunile electorale şi de după alegeri trec atât de uşor de filtrul adevărului şi au totuşi un impact mic asupra votanţilor.

În cartea "Tainele psihologiei" am abordat, printre altele, în câteva capitole psihologia politicii şi despre felul în care modelul personalităţii votantului şi a celui votat tind să coincidă; despre prejudecăţile peste care putem trece atunci când o idee politică se mulează pe unda din credinţele noastre de bază (religioase, familiale, conceptul de "bine" şi "rău") şi despre ce efecte are acest lucru asupra viitorului unei ţări.