Preotul Olimpiu Todorean, preşedintele Caritas Eparhial: "Nu cerem bani de la stat. Să ne lase să trăim!"

Venit la începutul anilor ’90 în Oradea, din Maramureş, pentru a studia la Seminarul Greco-Catolic, părintele Olimpiu Todorean se dedică de mai bine de un deceniu faptelor bune în oraşul său adoptiv, din postura de preşedinte al asociaţiei Caritas Eparhial.

Înfiinţată de Episcopia Greco-Catolică de Oradea, asociaţia şi-a început misiunile colectând alimente pentru familiile sărace şi le-a dezvoltat treptat, îngrijind acum copii, bătrâni şi oameni ai străzii. Cu multe eforturi, Caritas a inaugurat recent un centru rezidenţial pentru vârstnici, la nici doi ani după ce a dat în folosinţă un bloc pentru tinerii ieşiţi din orfelinate.

În interviul acordat BIHOREANULUI, preşedintele Caritas Eparhial reclamă că standardele impuse în ultimii ani ONG-urilor de Guvern sunt sufocante, ducând chiar la închiderea unor "ramuri" ale asociaţiei...

"Cel ajutat are obligaţia să se ajute şi el"

- Când a fost înfiinţată Asociaţia Caritas Eparhial şi cu ce scop?

- Am început activitatea în 2005, scopul fiind acela de a ajuta familiile defavorizate din comunitate. A fost înfiinţată la dorinţa episcopului Virgil Bercea, pentru a rezolva problemele sociale ale comunităţii fără a ţine seama de religie, etnie sau afinităţi politice.

- Din ce an faceţi parte din această organizaţie şi ce v-a făcut să vă dedicaţi acţiunilor caritabile?

- Am înfiinţat asociaţia cu un grup de alţi patru membri fondatori. Dintotdeauna am avut o aplecare spre persoanele care nu reuşeau să răzbească în viaţă.

- Caritas Eparhial a realizat primul şi singurul centru în care oamenii străzii pot face duş şi, totodată, primi o masă caldă. Câţi beneficiari aveţi? Încercaţi să-i şi reintegraţi?

- Este vorba despre Centrul Social Maria Rosa. În 2017, în medie, 50 de persoane au mâncat zilnic la cantină. Duşurile au fost folosite de 433 de ori, de 59 de persoane. Încercăm să le asigurăm haine de schimb, le dăm prosoape şi obiecte de igienă. Şi, oarecum, condiţionăm servitul mesei de trecerea săptămânală sau măcar lunară pe la duşuri. Au fost oameni care au reuşit să se repună pe picioare, dar şi unii cărora am renunţat să le acordăm ajutorul pentru că refuzau cursuri şi locuri de muncă. Cel ajutat are obligaţia să se ajute şi el.

Centru pentru vârstnici

- După o investiţie de 5,4 milioane lei, aţi inaugurat recent Casa Frenţiu, un centru rezidenţial pentru vârstnici în parcul Olosig. Vor plăti beneficiarii sau vor fi îngrijiţi gratuit?

- Beneficiarii centrului sunt persoane cu vârste de peste 65 de ani. Pentru că normele ne impun un număr mare de angajaţi, 14 persoane, nu reuşim să asigurăm funcţionarea fără o contribuţie din partea beneficiarilor, care se va ridica la 2.600 lei pe lună, deloc puţin. În centru vom încerca să găzduim persoane şi din alt judeţ, pentru că, dacă acordăm servicii sociale pentru două judeţe, putem primi un ajutor din partea statului, altfel nu. Şi acela de 210 lei pe persoană pe lună. În felul acesta, vom încerca să asigurăm două locuri pentru cazuri sociale, adică persoane care nu pot plăti contribuţia lunară. Avem probleme şi în găsirea angajaţilor. Statul face o naţionalizare a forţei de muncă, oferă salarii mari, iar mulţi din domeniul social se îndreaptă către stat.

- Vorbiţi despre probleme cu angajaţii şi plata salariilor…

- Toate ONG-urile au aceste probleme. Din 2015, s-au introdus noi standarde minime pentru serviciile sociale de diverse tipuri, care impun un anume număr de angajaţi, chiar dacă noi avem voluntari. Mai mult, spre exemplu, Guvernul ne obligă să cheltuim 12 lei pentru masa de prânz pentru oamenii străzii, deşi noi o putem scoate la 7 lei. În plus, trebuie să avem angajat şi un nutriţionist. Din cauza acestor standarde am şi închis servicii.

"Ne este imposibil să răzbim"

- Ce servicii n-aţi mai putut susţine şi de ce?

- La 1 ianuarie am închis Centrul de zi "Gabriele", unde 18 copii din familii defavorizate serveau o masă caldă, erau ajutaţi la teme şi participau la activităţi recreative. Eram obligaţi să avem 5 angajaţi, deşi nu aveam mulţi copii. N-am avut posibilitatea să-i ţinem. Noi lucrăm mai ales cu voluntari. Cei care ne ajută cu fonduri din străinătate nu asigură şi bani pentru angajaţi. În ianuarie am închis 7 contracte de muncă, a trebuit să renunţăm şi la serviciul de îngrijire la domiciliu tot din cauza acelor norme, căci suntem obligaţi să avem angajaţi îngrijitor, psiholog şi asistenţi. Mai avem serviciul medical de îngrijire la domiciliu, dar nu ştiu până când…

- Cum caracterizaţi, în aceste condiţii, normele impuse ONG-urilor?

- Văd un viitor sumbru. Vrem măcar să nu fim obligaţi să cheltuim mai mult decât trebuie. Statul nu doar că nu ne ajută, dar ne şi obligă la nişte cheltuieli care nu se justifică. În plus, a şi crescut salariul minim la 1.900 lei. Ne este imposibil să răzbim din punct de vedere financiar în această lume în care ni se cere continuu, fără să ni se dea nimic.

- Păreţi mâhnit...

- Sunt foarte mâhnit. Reglementările acestea ne învaţă să haiducim, să căutăm tot felul de soluţii, la fel ca în comunism. Mereu trebuie să găsim linia de mijloc, căci nu putem să renunţăm la activităţi când oamenii au nevoie de ele. Nu cer bani de la stat, dar să ne lase să trăim, să funcţionăm, fără să ne încarce organigrama cu personal!

Cât de greu e de făcut bine...

- De unde aveţi fonduri pentru a vă susţine serviciile? Aveţi binefăcători şi din alte ţări? Vă ajută autorităţile locale?

- Fondurile vin din străinătate, de la fundaţii din Italia, Germania, Austria. Dar acestea nu dau bani de salarii, ci pe proiectele pe care noi le prezentăm. Pe plan local, strângem fonduri inclusiv prin formularul 230, prin sponsorizări şi colecte anuale. Mai primim nişte subvenţii de la Consiliul Local - anul acesta am primit 16.650 lei pentru cantina socială, necesarul nostru fiind de 54.000 lei.

- V-aţi fi gândit că e atât de greu să faci bine?

- Binele e greu de făcut când nu te lasă alţii. Am fost şi păcălit de persoane cărora le-am făcut bine. Dar nu contează. "Fă bine!", spune Maica Tereza. La urma urmei, nu vei fi întrebat cât te-ai rugat, de câte ori ai mers la biserică, ci cât bine ai făcut. Şi nu mă gândesc la viaţa veşnică, ci la ziua de mâine. Dacă poţi să faci un bine azi, fă-l pentru că va avea un ecou mâine.

- În acest spirit aţi început construcţia unui nou centru de zi pentru copii la Ioaniş, în comuna Finiş. Ce le veţi oferi micuţilor? Şi de ce aţi ales acea localitate?

- Ioanişul ni s-a oferit în urmă cu mai mulţi ani de surorile italiene care începuseră activităţile acolo, dar s-au retras. Acum suntem nevoiţi să construim un centru nou, căci casa pe care am preluat-o nu corespunde standardelor impuse de lege. Noua construcţie va avea săli pentru activităţi educative, o bucătărie nouă şi un teren de sport. Ne bazăm pe finanţări din străinătate. Şi aici vom avea, însă, probleme. Nu există în legislaţie standarde minime pentru centre de zi pentru copii, fiind, astfel, valabile cele pentru centre rezidenţiale. Drept urmare, va trebui să avem un angajat la patru copii, deci, va trebui să angajăm 12 persoane pentru patru ore pe zi. Vom încerca să găsim alte soluţii. Poate un after-school, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar. Există şi varianta să nu fim acreditaţi şi să fim amendaţi. Dar pe copii nu-i lăsăm de izbelişte. E vorba de copii din familii fără venituri, cu risc de abandon şcolar.

"În Oradea sunt mulţi nevoiaşi"

- Tot pentru copii, aveţi "departamentul" de clovni-doctori pentru micuţii internaţi în spital. Cum v-a venit ideea?

- Ne-a inspirat un grup din Italia care făcea acest lucru. An de an, facem cursuri pentru voluntari şi proiectul funcţionează. Mai mulţi tineri merg în vizite la Spitalul Municipal şi încearcă să aducă un zâmbet pe feţele copiilor internaţi, fac baloane şi trucuri de magie.

- Asociaţia e cunoscută că are mulţi voluntari. Cum reuşiţi să-i convingeţi pe orădeni să vi se alăture?

- Prin activităţile noastre. Mergem şi în şcoli şi îi încurajăm pe elevi să facă voluntariat, nu neapărat la organizaţia noastră. De asemenea, găsim voluntari şi prin Biserică. Anul trecut, 290 de voluntari au făcut 7.744 de ore de voluntariat.

- Este Oradea un oraş cu mulţi nevoiaşi? Se îngrijesc şi autorităţile de ei sau doar ONG-urile?

- Sunt mulţi nevoiaşi. Nu-i ştim noi pe toţi. Eu ştiu că în Oradea există prin Direcţia de Asistenţă Socială, fosta ASCO, câteva servicii bune. Şi noi ajutăm comunitatea să îşi rezolve problemele. Numai la blocul DAR (n.r. bloc ridicat de Caritas Eparhial în Rogerius pentru tinerii ieşiţi din orfelinate, care şi-au întemeiat o familie) avem opt familii cărora le-am dat o locuinţă. Altfel, aceste persoane ar fi cerut o locuinţă socială...

Mântuirea sufletului şi hrănirea trupului

- Sunteţi paroh la biserica Sfântul Gheorghe. Aveţi destul timp şi pentru enoriaşi?

- Din păcate, nu. În anii în care am înfiinţat asociaţia Caritas am cerut acolo un coleg, pe părintele Sorin Crăciun, care se ocupă de parohie, iar eu merg de fiecare dată când pot, cu mare drag.

- Aţi fost vicar eparhial timp de doi ani. De ce v-aţi întors la conducerea Caritas Eparhial?

- Mi s-a cerut să revin aici după ce preşedintele care mi-a luat locul a plecat. Şi-a dat demisia din motive personale. Preasfinţitul Bercea a crezut de bunăcuviinţă să mă întorc.

- Ce relaţie aveţi cu episcopul Bercea?

- Relaţiile sunt cele mai bune. Întotdeauna ne-a susţinut toate proiectele. De altfel, cererile pentru fonduri pe care le facem spre fundaţiile din străinătate se fac cu aprobarea şi susţinerea episcopului.

- Cum vedeţi rolul Bisericii în lumea de azi? Ce datorie are?

- Biserica are în primul rând o datorie misionară, de a aduce cuvântul în mijlocul credincioşilor. Acest cuvânt trebuie susţinut şi de caritate. Deci, Biserica trebuie să vorbească întâi despre mântuirea sufletului şi apoi de hrănirea trupului.