Pâine și teatru

Nu în fiecare zi se aşază cineva în centrul oraşului ca să declare greva foamei, cu atât mai puţin pe un ger de crapă pietrele. Dacă protestatarul mai este şi artist, iar ţintele protestului său - managerul unei instituţii de cultură şi nişte politicieni căruia acesta îi e subordonat, sunt toate şansele ca artistul să culeagă compasiune, iar ceilalţi stigmatul de neoameni, duşmani ai artelor, barbari... Căci, fireşte, între un actor şi un birocrat ori politruc, publicul nu îl va putea iubi şi ovaţiona decât pe cel dintâi. Ceilalţi merită, prin însăşi fişa postului, doar huiduiala, dispreţul, execuţia...

Un fost angajat s-a postat joia trecută în faţa Teatrului orădean ca să le declame singurilor săi spectatori, câţiva jurnalişti, că a "slujit" cândva instituţia, iar acum vrea s-o facă din nou, dar nu este lăsat, nu-i este recunoscut "dreptul" de a juca. Atât doar că rolul în care s-a distribuit nu-i unul simpatic, piesa e cam de prost gust şi jocul lamentabil.

Omul n-a fost dat afară, ci singur a părăsit Teatrul orădean în urmă cu 15 ani, în 2007, pentru a pleca în străinătate, din motive personale. Presa locală din oraşul său natal consemna că peste hotare a lucrat ca "profesor de teatru", dar jurnaliştilor orădeni li s-a plâns că, de fapt, la vremea respectivă "am ales între a-mi salva cariera sau căsnicia şi până la urmă le-am pierdut pe amândouă". Or, cine-i de vină? Nu pentru eşecul biografic, fiindcă nimeni nu are căderea să-i judece viaţa personală, ci pentru cel profesional... Cert e că după doi ani s-a întors în ţară, tot în oraşul natal, unde era colaborator al Teatrului Municipal, invocând tot un motiv biografic. În 2021, brusc, s-a întors la Oradea, chit că nu avea aici nici job, nici casă. 

Prin jurnalişti a transmis că nu cere decât "dreptul să slujească Teatrul" de aici, cel pe care îl părăsise cu un deceniu şi jumătate în urmă, zicându-le că trăieşte "de pe o zi pe alta" şi juruindu-se că îi este "foame de pâine şi de teatru". Frumos, înduioşător, dar nu la fel îi sunt pretenţia de a fi reangajat şi făgăduiala că "nu plec de aici până ce situaţia mea nu va fi rezolvată". Dacă melodrama mai sună cumva din gura unui actor, ameninţările sunt ca de pirandă. 

Sigur că, omeneşte, "situaţia" oricărei persoane ajunse în mizerie nu poate decât să întristeze, dar asta nu înseamnă că un fost angajator ar trebui să-l reprimească, obligatoriu şi prompt, când i se năzare, mai cu seamă dacă este o instituţie publică. Chiar şi în cazul unei echipe de fotbal, vă închipuiţi cumva că antrenorul şi patronul ar reprimi un sportiv care a abandonat cândva lotul?

Actorul care a ales greva foamei pentru că nu primeşte, de fapt, un "servici" n-a comis doar un pleonasm motivându-l cu "foamea de pâine", ci s-a şi pus în postura de a obţine, contrar aşteptărilor din propriul scenariu, compasiune în loc de aplauze. Deplorabilă ieşire din scenă, să rămâi nu cu faimă de artist, ci cu etichetă de, pe româneşte spus, milog...