Ochiul BIHOREANULUI

N-aveţi de unde şti cine-i Lori. E normal, dar asta nu însemnă că nu merită câteva rânduri. Poate nu atât pentru că el, fotoreporterul nostru, Szilágyi Loránd, tocmai a fost recompensat pentru câteva reuşite de anul trecut, câştigând Cupa Fotoreporterilor Bihoreni.

Mai degrabă pentru că e unul dintre cei care, în plină tiranie smartphone, în care oricine îşi scoate device-ul pentru orice nimic, continuă să care un DSLR, să socotească zgomotul de lumină, să dea atenţie compoziţiei, subiectului, să dea cele mai bune poze posibile. Şi, poate, şi mai mult, deoarece relatările sale în imagini le completează pe cele în cuvinte, iar pe viitor le vor folosi cei curioşi să afle cum era cândva Oradea, ce fel de oameni o locuiau, o iubeau, o conduceau, o tulburau, o stricau.

Lori a câştigat recent, ziceam, Cupa Fotoreporterilor Bihoreni. Mare scofală, veţi spune, dar nu vă pripiţi. E adevărat că în breasla noastră se "dau" şi alte cupe, mai degrabă amicale, nerelevante, derizorii chiar. Bunăoară în concursuri de pescuit puse la cale de foşti colegi, pretext de socializare în rarisime zile libere, ori de tir, patronate de Poliţie din raţiuni de PR.

Cu întrecerea câştigată de fotoreporterul nostru treaba e alta. A fost o competiţie profesională, iar Lori e un meseriaş. Sigur, uneori mai ratează. Dar cel mai adesea, chiar şi când nu-i place subiectul, îşi îndeplineşte cinstit misia. Iar când îi place, credeţi-ne, e tare!

Lori e prelungirea fiecărui BIHOREAN. N-o fi Forrest Gump care îl scoate pe Bubba dintre gloanţe, dar e camaradul care gravitează pe lângă reporteri ca să surprindă subiectul înainte ca acesta să-şi pună măşti ori să dispară, e copilotul care îmi schimbă postul de radio imediat ce se aude Holograf, prietenul care te cicăleşte că fumezi prea mult, avocatul lui "măcar ia un covrig", călăuza în comunităţile maghiare, a căror limbă, din păcate, unii n-o ştim, chezăşia, dacă vreţi, a armoniei etnice la firul ierbii.

Este, deopotrivă, lucrătorul preocupat de munca lui şi meseriaşul onest ce-o preţuieşte pe-a altuia. După premiere, mi-a mărturisit că dacă era după el s-ar fi recompensat nu pentru imaginea aleasă de juriu, cu Palatul Episcopiei Greco-Catolice în flăcări, ci pentru una de anul trecut, cu un avion decolând, dublat în aceeaşi diagonală de o pasăre pe care, însă, juraţii nici n-o văzuseră. Iar, dacă era să desemneze imaginea nr. 1, ar fi înrămat-o pe o alta, făcută într-un sat lovit de pesta porcină, în care au fost anihilate toate animalele, surprinzând o localnică în lacrimi, "văduvită" de ele, în timp ce era mângâiată tocmai de un poliţist.

Lori e fotoreporterul cu dureri de şale izvorâte din decenii de cărat sculele şi artistul tăcut naufragiat în gazetărie, cel pe care îl vedeţi peste tot, doar prin "sălile de evenimente", ca pozar de nunţi, botezuri şi chefuri de protocol, nu. N-are cum fi "la plăcinte-nainte" pentru că-i mereu, pur şi simplu, "pe teren".