Zic verde-n față: e cam departe să duci ecologia ca principiu călăuzitor până spre religie de viață. Ecologie nu înseamnă să hălăduiești în codri, acoperit și încălțat cu blănuri de la sălbăticiuni moarte de bătrânețe, lihnit după ciuperci, rădăcini și mure și încălzindu-te doar la soare, ca șopârlele, ca să nu cumva să arzi lemne și vreascuri ce cresc amprenta de carbon a Planetei.
Ecologia e arta compromisului, de a trăi decent sau chiar confortabil cu un impact de mediu suportabil sau cât de mic.
Și să nu ne mai umflăm în pene cu sloganuri gen "Hai să salvăm Planeta!". Fiindcă, la o adică, Planeta s-ar salva singură bine-mersi, chiar dacă va avea nevoie de vreo câteva milenii ca să-și revină după ce o specie tehnologică necugetată își va da singură foc la valiză.
Deci chiar nu-i vorba să ne salvăm Planeta, ci să salvăm Planeta în forma și habitatul în care ne priește să trăim. Iar dacă până și Vaticanul a consfințit că distrugerea de mediu e păcat capital, înseamnă că situația chiar nu-i prea roză.
Sigur că e greu de influențat politica nucleară a marilor puteri. Însă putem fi atenție la chestii mai mărunte, care ne stau în putere.
De pildă, construirea unui pod peste Criș evident că are un impact negativ asupra habitatului unor specii acvatice, însă în oarecare măsură are și un impact pozitiv asupra altora pentru care un pilon de beton în apă e ca un pinten de stâncă. Apoi, în ecuația ecologistă intră și minusul de combustibil și noxe de eșapament pe care-l asigură o scurtătură rutieră. Plus că prevenirea ambuteiajelor reduce mult din gazele emanate când freci mașina în viteza întâi și la relanti.
La fel, barajele gen Fughiu, Lugaș, Tileagd, Drăgan: încurcă migrarea peștilor de râu, în schimb le priesc peștilor și păsăretului de baltă. Iar pe lângă rezerva strategică de apă asigurată orașelor, mai și produc energie electrică în cantități importante. Deci nu se poate pune ecologic problema să fie demolate, ci eventual să fie îmbunătățite cu praguri care să ajute peștii vioi să urce-n amonte.
Cu totul altfel stă, însă, treaba cu micro-hidrocentralele. După cum le și spune numele, acestea produc energie electrică în cantități relativ micro. În schimb, impactul de mediu al lor e macro!
Astfel, de regulă, cum e și la Valea Drăganului, o mare parte din debitul pârâului montan este efectiv îngropat într-o conductă subterană, ferit de orice rază de soare. Iar pentru peisaj și pentru peștișorii din pârâu e cam ca și cum, la scară mai mare, peste Barajul Tileagd s-ar trage un sarcofag de beton.
Prin toate colțurile lumii omenirea și-a dat seama că e vital să lăsăm, pe lângă milioanele de hectare agricole, urbane, suburbane și industriale, măcar câteva sanctuare de zone naturale protejate.
Așa încât n-ar fi cazul să așteptăm să ne ia Uniunea Europeană de ceafă pentru că le permitem încă băieților deștepți și nesimțiți din energie să-și facă mendrele chiar pe oriunde li se năzare. Până una-alta, ia aruncați o geană pe rezonurile acestei petiții.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.