Implantul dentar: Ce se întâmplă când implantul e necesar, dar pacientul nu are suficient os pentru aplicarea lui

Din dorinţa de a evita lucrări de protezare mobilă sau pentru a nu leza dinţii pe care îi mai au, tot mai mulţi pacienţi au nevoie de implanturi dentare.

Problema realizării acestora apare atunci când pacientul nu are suficient os pentru a putea fi aplicate implanturile. Posibilităţile de tratare în aceste cazuri sunt prezentate cititorilor BIHOREANULUI de conf. dr. Mihai Juncar.

Cu grefă de os

Acest tip de problemă este des întâlnită în practica de zi cu zi, deoarece majoritatea pacienţilor au extracţii vechi, iar osul în care au stat dinţii a dispărut. Dispariţia acestui os este firească, mai ales în condiţiile în care nu sunt folosite tehnici de conservare a acestuia. Osul în care stau dinţii s-a format odată cu aceştia, iar atunci când nu mai există dinţi, tendinţa este ca osul să se resoarbă. Mecanismul este similar cu orice atrofie din organism. De exemplu, dacă nu mai mişti o mână, muşchii încep să se micşoreze.

Scăderea în volum a osului în care au stat dinţii este mai accentuată în primul an după extracţia dinţilor şi la pacienţii tineri. 

Actualmente, problema lipsei de os are mai multe abordări: refacerea sa, utilizarea de implanturi mai scurte, ocolirea zonei fără os sau utilizarea de implanturi speciale, cum sunt cele introduse în pomete.

În prezent există o multitudine de metode prin care se încearcă refacerea osului astfel încât să poată fi inserate impalnturile dentare. Materialele utilizate sunt şi ele de o mare diversitate. Astfel, avem materiale de sinteză, os de origine animală şi os de origine umană, care poate fi recoltat de la cadavru sau chiar de la pacient. 

Toate aceste materiale au avantaje şi dezavantaje, osul uman fiind considerat standardul, dar şi acesta prezintă dezavantajul că se resoarbe relativ rapid. 

Practic, grefa de os are rolul de a induce şi conduce formarea de os propriu, nu este - aşa cum mulţi dintre noi ne imaginăm - un corp inert care se "prinde" sau nu în zona unde este aplicat, iar cât os şi cum va rezulta după aplicarea grefei depinde de organismul fiecărui pacient în parte şi de tipul de material utilizat. La fel ca şi în celelalte domenii ale medicinei, rezultatul depinde de probabilitate şi nu poate fi garantat.

Rată mare de succes

Cel mai frecvent, grefele de os sunt utilizate la nivelul maxilarului superior, în special în zona sinusului maxilar. Rezultatele obţinute pe maxilarul superior sunt mai bune şi mai previzibile comparativ cu cel inferior, indiferent ce material de grefare se utilizează, deoarece structura osoasă şi modul în care sunt dispuse vasele de sânge la acest nivel diferă faţă de mandibulă (maxilarul inferior). 

Adiţia de os la nivelul sinusului maxilar este o metodă cu o rată mare de succes şi e utilizată de aproximativ 40 de ani. Practic, prin această metodă se pune grefa de os între membrana sinuzală, care în prealabil este ridicată, şi osul alveolar restant.

Implantul dentar poate fi aplicat concomitent cu grefa de os sau la un interval de 4-6 luni de la aplicarea grefei de os. Rata de succes este de peste 90% dacă metoda se efectuează corect. Complicaţiile sunt rare şi pot fi reprezentate de infecţia sinusului maxilar sau de absenţa osteointegrării implantului dentar.

O altă modalitate de refacere a osului este de a aplica grefa de os peste zona unde se doreşte aplicare implantului dentar. Acest tip de grefe sunt utilizate atât la maxilarul superior, cât şi la mandibulă, cu o rată de succes mai bună la nivelul maxilarului superior.

Predictibilitatea reuşitei acestui tip de adiţie este mai mică în comparaţie cu cea a adiţiei de la nivelul sinusului maxilar. În ce priveşte complicaţiile, acestea pot fi infectarea grefei sau probabilitatea ca pacientul să simtă buza inferioară diferit faţă de normal pentru o perioadă lungă de timp.

Acolo unde osul este îngust, dar înălţimea este suficientă, se poate crea os prin despicarea în două a osului restant. Astfel se creează o fractură incompletă, iar între cele două părţi ale fracturii se aplică grefa de os, iar uneori chiar şi implanturile dentare. Şi acest tip de reconstrucţie prezintă o rată de succes crescută, dar din păcate nu poate fi utilizată decât în situaţii limitate.

Modalităţile de a ajuta un pacient care nu are suficient os pentru inserarea de implanturi dentare sunt, după cum se vede, multiple, fiecare dintre acestea având avantaje şi dezavantaje. Important este ca ele să fie înţelese atât de către pacient, cât şi de către medic.