"Se aud asemenea urlete de la Dreher încât, pentru a le atenua, un gramofon electric transmite cât e ziua de lungă melodia «Csak egy kislány van a világon» (Doar o fetiţă există pe lume). Zi şi noapte răsună această melodie în ghetou. Dacă pentru o clipă se opreşte gramofonul, urletele se aud până la noi...".
Aşa descria, pe 22 mai 1944, în micul ei jurnal, atmosfera din ghetoul orădean, micuţa Eva Heyman. La doar 13 ani, câteva luni mai târziu, ea avea să-şi găsească sfârşitul în camerele de gazare de la Auschwitz. "Soluţia finală" a început, însă, să le fie aplicată evreilor încă de acasă, de la Oradea, unde au fost bătuţi şi torturaţi în mod diabolic într-unul dintre cele mai sinistre ghetouri din cel de-al Doilea Război Mondial.
Marcaţi şi adunaţi
Încă din 1940, când Transilvania de Nord a fost cedată, prin Dictatul de la Viena, Ungariei, evreii au început să fie persecutaţi. Prin diverse decrete şi legi, acestora li s-au luat pământurile, unora şi afacerile, iar în 1942 au fost încorporaţi în primele detaşamente de muncă forţată în Ucraina mulţi dintre liderii comunităţii iudaice. Intrate în martie 1944 în Ungaria, trupele germane au impus - cu concursul deplin al maghiarilor - reguli drastice împotriva evreilor, care nu mai aveau voie să călătorească fără aprobări speciale şi au fost excluşi din funcţiile publice şi din viaţa artistică. Tot "legal", aceştia i-au obligat pe evrei, în aprilie, să poarte cusută pe piept steaua galbenă în 6 colţuri şi să-şi predea avuţiile. Era doar începutul terorii...
Pe 3 mai 1944, oraşul a fost împânzit cu afişe ce dădeau o veste cruntă, asumată de viceprimarul Gyápáy László, unul dintre cei mai aprigi şi zeloşi persecutori ai evreilor orădeni: "Din ordinul guvernului regal ungar, dispun plasarea evreilor din Oradea în ghetou. Atrag atenţia cetăţenilor neevrei care deţin bunuri evreieşti să le declare la biroul primarului în termen de 3 zile". Înfiinţarea ghetoului fusese stabilită în urma vizitei în oraş a secretarului de stat Endre László, cel care, la Radio Budapesta, declarase: "Pentru rasa maghiară, evreimea reprezintă un element nedorit din punct de vedere moral, spiritual şi fizic"...
Lagăr în inima oraşului
Teritoriul ghetoului a fost stabilit în jurul Sinagogii Ortodoxe din actuala stradă Mihai Viteazul, în perimetrul delimitat de străzile Avram Iancu, Traian Moşoiu, Piaţa 1 Decembrie, Kogălniceanu şi Sucevei. Acolo, în inima oraşului, au fost înghesuiţi peste 25.000 de evrei, care dormeau câte 15-16 într-o încăpere. Zona a fost înconjurată cu un gard de lemn înalt de 2 metri, iar ferestrele au fost bătute şi ele cu lemn.
"Un camion aştepta în faţa caselor, câte doi poliţişti horthyşti intrau în locuinţe şi scoteau afară oamenii... Sunt prea mică să pot descrie ce-am simţit în timp ce aşteptam să fim duşi în ghetou. Ági (n.r. - mama ei) ofta şi spunea că ne merităm soarta; ne comportăm ca animalele care aşteaptă răbdătoare să fie tăiate la abator", scria micuţa Eva Heyman (foto) în jurnalul ei. Evreii au avut voie să ia cu ei puţine lucruri, câteva haine, aşternuturi şi alimente, în schimb au trebuit să dea poliţiştilor verighetele şi orice alte bijuterii.
Doar moartea…
În primele zile, evreii au încercat să-şi păstreze optimismul, sperând că războiul se va termina curând. Speranţe deşarte! Din 10 mai, comanda ghetoului a fost preluată de lt. col. Pétterffy Jenő de la Jandarmeria Maghiară, care imediat a emis un regulament drastic. Documentul, descris în cartea "Drumul Holocaustului", de Vasile Ciubăncan, Maria Ganea şi Ion Ranca, avea 80 de articole, iar pedeapsa pentru încălcarea celor mai multe dintre ele era împuşcarea fără avertisment. Din ghetou nu avea voie să iasă nimeni fără permisiune şi nici să se plimbe de ici acolo, iar "larma, cântecul şi strigătele" erau interzise.
"Începând de azi nu ne mai aflăm, Micul meu Jurnal, într-un ghetou, ci într-un ghetou-lagăr. Lucrul cel mai groaznic este că toate pedepsele sunt, de fapt, una singură: moartea. Nu există îngenunchere la colţ, bătaie, oprirea mâncării sau să conjugi de o sută de ori un verb neregulat...", scria Eva. Într-o altă zi, fetiţa nota că jandarmii au confiscat toate alimentele pe care evreii le duseseră cu ei, aceştia urmând să fie hrăniţi cu porţia: "Când au făcut percheziţie, aceşti jandarmi i-au luat ţigările - avea foarte multe - lui nenea Béla (n.r. - iubitul mamei ei). Ági a plâns mai tare decât am plâns eu când mi-au luat bicicleta. Jandarmii râdeau de ea şi au făcut o asemenea harababură în cameră încât nimeni nu-şi mai găsea nimic".
Fabrica de tortură
În ghetoul din Oradea, evreii erau nu doar înjosiţi, ci şi chinuiţi. În fostele încăperi ale fabricii de bere Dreher-Haggenmacher s-a înfiinţat un birou de cercetări al Jandarmeriei, a cărui misiune era să afle unde sunt averile evreilor. Téreza Mózes, supravieţuitoare a Holocaustului, scria în cartea "Evreii din Oradea" că acolo au fost "amenajate adevărate camere de tortură": "Îi chinuiau până mărturiseau unde şi-au ascuns averile reale sau imaginare nedeclarate. La început au fost luaţi în primire cei mai bogaţi: directori de fabrică, funcţionari, avocaţi, medici. Nu s-a ţinut cont că sunt bătrâni, bolnavi, femei. Leitner Sándor, preşedintele comunităţii evreieşti, a fost interogat 13 zile. Au încercat zadarnic să-l determine să dea lista evreilor bogaţi. A fost dus la spital pe targă".
Metodele folosite erau groaznice. Victimele erau legate fedeleş de mâini şi picioare, suspendate pe bare de fier, iar apoi bătute cu biciul şi cureaua. Erau aduşi şi copiii lor, să asiste la durerea părinţilor. Alteori erau bătuţi copiii pentru a scoate de la părinţi o mărturisire.
"Averea, jidanule!"
Până la urmă, n-au fost interogaţi doar bogaţii, ci şi evreii de rând, repetându-li-se aceeaşi întrebare: "Unde ţi-ai ascuns averea, jidanule?". Autorii cărţii "Drumul Holocaustului" spun că au fost torturate 5.000 de persoane, de jandarmi anume instruiţi, veniţi de la Budapesta. Metodele erau inimaginabile. "La bărbaţi le-au fost lovite testiculele şi au fost torturaţi cu curent electric. Era un mod oribil practicat la femei, ca un pol al catodului de curent electric să fie introdus în vagin, iar celălalt în gura victimei", declara, în faţa Tribunalului poporului de la Cluj, supravieţuitorul Schwartz Ernest.
Mai multe procese verbale, întocmite după întoarcerea în Ungaria eliberată a unor supravieţuitori, traduse în limba română de lector univ. dr. Bodo Edith de la Universitatea din Oradea, demonstrează acelaşi lucru: că la Oradea, interogarea era un calvar. "Pe cumnata mea au bătut-o atât de tare încât nu mai putea să umble deoarece i-au lovit tălpile. Femeilor li s-a introdus curent în uter", spunea E.B., nevasta unui tâmplar. Jandarmii nemiloşi strângeau degetele victimelor la uşă şi le băteau până când vomitau sau erau acoperite de sânge. Torturile erau "acoperite" cu muzică difuzată tare în ghetou...
O lume mai bună…
În iadul din ghetou, nu puţini au ales calea sinuciderii. Unii cu otrăvuri, alţii s-au aruncat de pe clădiri mai înalte, inclusiv de pe Palatul Ullmann. În 18 mai, micuţa Eva Heyman, care auzise într-o noapte conversaţiile celor mari, scria: "A spus bunicul pe întuneric că aici, în ghetou, foarte mulţi se sinucid. În farmacia ghetoului există suficientă otravă şi bunicul (n.r. - care era farmacist) le dă oamenilor mai în vârstă dacă-i cer. Bunicul a mai spus că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să-i dea o doză şi bunicii. Auzindu-l, Ági a început să plângă şi l-a implorat: Tată, te rog, răbdare, nu mai poate dura mult. Până şi bunica a spus: Eu zău nu vreau să mor, că poate vom ajunge să vină o lume mai bună şi vor fi pedepsiţi toţi cei care acum sunt atât de inumani şi de nemernici".
Doar că lumea aceea n-a venit destul de repede, iar evreii închişi în ghetoul din Oradea - cu excepţia celor puţini care reuşiseră din timp să fugă în România - au fost trimişi, cu trenuri care au plecat din actualul Parc Bălcescu, spre Auschwitz-Birkenau, iar oraşul era "Judenfrei", aşa cum îşi doriseră "nemernicii"...
DIRECŢIA AUSCHWITZ
O comunitate, 10 transporturi
Culese din mai multe surse istorice, datele din Muzeul Virtual al Holocaustului din Nordul Transilvaniei arată că ghetoul din Oradea a fost al doilea ca mărime din Ungaria, după cel din Budapesta, cu circa 27.000 de evrei orădeni. De asemenea, a existat şi un ghetou mai mic, în zona Pieţei Cazărmii, unde au fost duşi circa 8.000 de evrei din judeţul Bihor, majoritatea fiind ţinuţi sub cerul liber până la deportare.
Evreii au fost trimişi din Oradea cu 10 transporturi, fiind înghesuiţi în vagoane. Trenurile au plecat în 23 mai 1944 (3.110 persoane), 25 mai 1944 (3.148 persoane), 28 mai 1944 (3.227 persoane), 29 mai 1944 (3.166 persoane), 30 mai 1944 (3.187 persoane), 31 mai 1944 (3.073 persoane), 1 iunie 1944 (3.059 persoane), 3 iunie 1944 (2.972 persoane), 5 iunie 1944 (2.527 persoane). Un ultim tren a trecut prin gara din Košice la 27 iunie 1944 (2.819 persoane).
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.