Resursele limitate ale Pământului sunt, de câteva decenii, o preocupare la nivel mondial. Ecologiştii, dar şi oamenii de ştiinţă, atrag tot mai insistent atenţia că într-o zi acestea se vor termina, aşa că reciclarea a devenit obligatorie pentru comunităţile care se pretind civilizate.
Astăzi, sistemul se numeşte colectare selectivă a deşeurilor, dar nu este o noutate pentru români. În anii comunismului, fiecare cetăţean trebuia să respecte cu stricteţe "cei 3R": Recuperare - Recondiţionare - Refolosire. Diferenţa este că pe atunci oamenii erau constrânşi din raţiuni strict economice să fie "ecologişti", fără a şti neapărat şi ce înseamnă asta...
Economii de nevoie
După felul în care au obligat populaţia să reducă risipa, administratorii comunişti puteau fi consideraţi ecologişti pur-sânge. Adevărul este însă că nu grija faţă de mediu îi motiva, ci dorinţa de a produce cât mai mult cu cheltuieli cât mai puţine.
Primul "R" al "ecologismului" comunist, "Recuperare", era confundat adesea, în mod absurd, cu reducerea "risipei", iar românii au simţit-o din plin. De la începutul anilor 80, în fiecare seară "se lua" curentul, ore întregi, în cartierele de locuinţe. Cetăţenii erau îndemnaţi ca iarna să scoată frigiderele din priză, ca să economisească energia electrică. De multe ori în apartamente nici nu era cu mult mai cald decât în frigider, căci şi căldura în calorifere era cu program redus. Aşa că, obligaţi de un sistem aberant, orădenii care au trăit în acele vremuri au suportat şi "economiile" de curent, şi de energie termică, neavând - fireşte - alternativele promovate astăzi de ecologişti, precum folosirea resurselor de energie solară ori eoliană.
Sticlele, adunarea!
Un alt pilon al sistemului 3R, "Refolosirea", a fost la rându-i literă de lege. Orădenii nici nu aveau cum să nu refolosească tot ce le trecea prin mâini, întrucât oricum găseau foarte puţine lucruri de cumpărat, aşa că îşi puneau la lucru inventivitatea pentru utilizarea obiectelor până la uzura completă. Banala pungă de plastic, nelipsită acum în orice magazin, era rară în anii comunişti, aşa că era spălată şi refolosită până la rupere.
Aceeaşi soartă o aveau sticlele de lapte, de bere, de apă minerală, borcanele. "Îmi aduc aminte că, la un moment dat, s-a constatat că oamenii au prea multe borcane în case, aşa că s-a ordonat o colectă de sticlă în tot oraşul şi fiecare a trebuit să predea ceva", povesteşte Ionel Ungur (foto), fost viceprimar al Oradiei între mai 1986 - noiembrie 1987. Sticlele erau trimise la celebra fabrică de la Pădurea Neagră, pentru topire şi revalorificare.
Colectări... tradiţionale
De altfel, colectele de deşeuri deveniseră o adevărată tradiţie. Trimestrial, elevii, indiferent de vârstă, erau obligaţi să "predea" la şcoală sticle, hârtie şi chiar fier vechi! "Ajungeam să furăm fier vechi de pe şantiere, numai ca să avem ce să predăm. Era obligatoriu să predai", îşi aminteşte un orădean, elev în anii 80. Toate materialele adunate luau drumul fabricilor din ţară, unde erau reciclate, iar clasele care predau cele mai mari cantităţi se alegeau cu... laude şi aprecierea tovarăşilor profesori.
Şi în întreprinderile Oradiei cei 3R erau legea, tot numai de nevoie. "Nu primeam materii prime, dar trebuia să facem producţie", îşi aminteşte Ungur, care a fost şi director al Întreprinderii Înfrăţirea, cea mai mare din acea vreme, cu peste 5.000 de muncitori. Aşa că toate deşeurile erau colectate separat şi pentru fiecare se căutau noi întrebuinţări: şpanul rezultat în urma lucrului la strung era colectat, presat şi prelucrat, iar deşeurile de lemn erau transformate în bricheţi pentru foc.
Dai ceva, primeşti!
Comuniştii puneau un accent deosebit şi pe colectarea uleiurilor uzate din fabrici. Şi nu neapărat pentru a nu polua apele freatice, cât pentru a face economii la sânge. Toate întreprinderile trebuiau să predea uleiurile staţiilor PECO, unde se regenerau cu aditivi şi se foloseau în producţia de combustibili. "Aveam plan: primeam 11 tone de ulei nou doar dacă dădeam 4 tone de ulei uzat", povesteşte Florian Hîrcă (foto), fost director al Întreprinderii Judeţene de Gospodărire Comunală şi Locativă (IJGCL) Bihor, care gestiona şi transportul urban.
"Cifrele de plan" erau literă de lege: nu se primea nicio materie primă până nu se dădea ceva uzat la schimb. Până şi bumbacul folosit de mecanicii auto să se şteargă pe mâini era trimis cu stricteţe la reciclare, iar muncitorii erau obligaţi să îndrepte fiecare cui strâmb! "Trebuia să facem tot ce era omeneşte posibil să folosim cât mai puţine resurse noi", spune Hîrcă. Situaţia era aceeaşi şi la fabrica de mase plastice Viitorul, unde nicio bucată de plastic, fie ea cât de mică, nu se pierdea, ci toate erau colectate, măcinate şi topite în noi forme şi noi obiecte.
Cert este că, oricât de sănătos a fost pentru Terra, sistemul comunist al celor 3R le-a lăsat amintiri neplăcute orădenilor, din pricina constrângerilor absurde. Abia în zilele noastre pot decide în cunoştinţă de cauză dacă aleg sau nu să fie eco-cetăţeni, ceea ce - evident - ar fi de dorit. Pentru că Pământul chiar are resurse limitate, din ce în ce mai puţine şi mai scumpe...
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.