Dezbatere şi confruntare

Duminică, prima oară în ultimii 30 de ani, am avut cu adevărat din ce alege la Preşedinţie, nu doar „răul mai mic”, ci şi binele, să zic aşa. Electoratul de dreapta (spre deosebire de simpatizanţii unor Dăncilă, Diaconu, Cumpănaşu etc, ale căror exigenţe sunt modeste) a acuzat, însă, o altă premieră, ruşinoasă: lipsa dezbaterii, a confruntării între pretendenţi. Cei mai vocali au fost susţinătorii lui Dan Barna, candidatul cel mai interesat să demonstreze, în antiteză cu toţi ceilalţi, că e cel mai îndreptăţit să intre în turul II pentru a valida excluderea lui Dăncilă şi implicit a PSD din liga mare a politicii.

Dar raţionamentul e defect: dacă nu vrem PSD în turul II, pur şi simplu nu votăm Dăncilă, nu? Pe fond, nemulţumirea este nu neapărat neîntemeiată, dar mult exagerată. Ca prim argument,

amintesc că nici la precedentul scrutin, în 2014, n-am avut o „dezbatere” între cei 14 candidaţi înscrişi în cursă, ci doar înaintea turului decisiv, între Ponta - Iohannis. De altfel, de înţeles: nu există dueluri la grămadă, ci doar păruială la grămadă. Secundo: lipsa confruntărilor pauşale nu-i o „ruşine” românească: în Franţa, de pildă, în 2017, au concurat pentru Champs-Elysée 11 politicieni, dar confruntare a fost doar între cei doi (Macron şi Le Pen) relevanţi.

Pe de altă parte, o dezbatere am avut şi acum, la lăudabila iniţiativă a Europa FM (ruşinică Digi 24, Digi FM şi tuturor posturilor radio şi TV de ştiri), dar protagoniştii – Dan Barna, Theodor Paleologu şi Kelemen Hunor – au patinat, fie discutând despre ce ar face ei dacă ar câştiga Preşedinţia (asumându-şi, însă, prerogative care potrivit Constituţiei nu aparţin preşedintelui, ci Parlamentului şi Guvernului), fie povestind ce ar fi făcut în trecut, în două situaţii-limită din care Iohannis a ieşit şifonat tocmai pentru că a respectat Constituţia: acordarea celei de-a treia „şanse” PSD prin nominalizarea Vioricăi Dăncilă (o şansă letală!) şi revocarea Laurei Codruţa Kovesi de la şefia DNA. Şi Barna, şi Paleologu zic că ar fi refuzat să facă ce a făcut Iohannis, cu riscul suspendării şi „întoarcerii la popor”.

Precizând că, personal, la vremea respectivă am fost furios că în cazul LCK preşedintele a „cedat” şi nici acum nu-i iert „muţenia”, amintesc totuşi ceva ce publicul, ba chiar şi analiştii, par să fi uitat: dacă Iohannis proceda aşa viteaz, era suspendat şi înlocuit cu preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care în secunda doi promulga toate (fărăde)legile pe care altfel, evitând suspendarea, Iohannis le-a oprit la CCR sau prin temporizare.

În concluzie, este evident şi de bun-simţ, pentru sănătatea democraţiei, ca dezbaterile între candidaţii relevanţi să existe, poate chiar să fie legiferate. Cu un amendament: pe viitor, când candidaţii vorbesc „pe lângă”, pentru fiecare derapaj să li se taie din timp. Nimic nu va fi mai ruşinos decât să fie obligaţi la tăcere pentru fiecare minciună ori promisiune flagrant gratuită.