Castelul renegat: Călugăriţele mănăstirii conduse de Maica Mina au pus termopane unui castel vechi de un secol (FOTO)

Pe drumul ce urcă sinuos din Aleşd spre inima Munţilor Plopiş, străjuit doar de copaci ce parcă vor să atingă cerul, într-o poiană luminoasă stă ascuns un castel vechi de 120 de ani. Înconjurat de o pădure de brazi, după cum a fost dorinţa celui care l-a ridicat, groful Zichy Jenő, castelul a fost mulţi ani o gazdă perfectă pentru multe suflete, inclusiv cu sânge albastru.

Acum, însă, castelul Zichy pare condamnat la singurătate. Ajuns în proprietatea măicuţelor Mănăstirii Sfintei Cruci din Oradea, castelul are uşile închise pentru vizitatori. Ultimii oaspeţi care i-au trecut pragul au fost meşterii angajaţi de călugăriţe şi care, fără avizele cerute de lege, au început să renoveze castelul. Batjocorindu-i însă istoria şi amintirile...

Cadou pentru nevastă

Groful Zichy Jenő (foto), membru al uneia dintre cele mai mari familii nobiliare prezente în Bihorul secolului XIX, a fost un politician maghiar umblat pe meleaguri îndepărtate. Preocupat de o carieră în administraţie şi diplomaţie, a făcut trei expediţii în China, Caucaz şi partea asiatică a Imperiului Rus, pentru a căuta urmele strămoşilor unguri. Totuşi, mai drag îi era să stea pe cele peste 17.000 de hectare de pădure pe care le avea în Bihor, în Munţii Plopiş.

În 1891, pe cel mai înalt punct al domeniului său, în locul numit Poiana Florilor, unde o cabană de vânătoare se făcuse scrum după un incendiu, groful Zichy a început construcţia unui castel. L-a numit Magaslak, în traducere "cuibul de pe înălţime". Îşi dorea să rămână pe veci în acel castel, alături de soţia lui Kinga. "Iubita mea soţie, îţi trimit acest răvaş pentru a te invita să primeşti, cât mai curând, cadoul pe care ţi l-am pregătit cu mare, mare drag. Te aştept în noua noastră casă. Am găsit locul perfect şi castelul este deja aranjat pentru sosirea frumoasei mele neveste", i-a scris Jenő soţiei sale, în 1894, când construcţia a fost finalizată.

Dorul, bată-l vina...

În aceeaşi scrisoare, groful i-a descris soţiei locul: "Noul nostru cămin este pe culmea unui deal îmbrăţişat de o pădure minunată, în mijlocul unei poieni împodobite cu mii de flori. Vom fi destul de departe de oraşul mare şi zgomotos, aşa că ne vom putea creşte în linişte copiii şi nepoţii. Nu te nelinişti că vom fi departe de casa noastră dragă, căci Ungaria va fi mereu cu noi. Te vei putea urca în cel mai înalt turn şi o vei privi de acolo... (...) Am făurit, astfel, o bijuterie pentru comoara mea cea mai de preţ".

Totuşi, Kinga n-a fost atât de impresionată de castelul cu etaj şi mansardă, cu o sală de bal impozantă, un şemineu atent construit ori iatacuri luxoase. N-au impresionat-o nici simbolurile palatului: 365 de ferestre, câte zile într-un an, 53 de uşi (numărul săptămânilor dintr-un an) ori 12 turnuri şi turnuleţe. Legenda spune că femeia urca în cel mai înalt turn al castelului, din care vedea până la Debreţin, iar acolo plângea de dorul Ungariei. Aşa că cei doi soţi n-au rămas să-şi petreacă bătrâneţile în castelul bihorean.

Totuşi, Jenő nu s-a putut despărţi de locul său drag. Venea des în Poiana Florilor la vânătoare, căci pădurile din jur ascundeau numeroşi mistreţi şi cerbi. De cele mai multe ori era însoţit de feluriţi baroni din Budapesta.

Oaspeţi de soi

În ianuarie 1898, ziarul budapestan "Vasárnapi ujság" povestea o partidă de vânătoare de la Magaslak, la care a luat parte nimeni altul decât regele Milan I al Serbiei, fiul româncei Elena Maria Catargiu, rămase cunoscută în istorie ca amanta domnitorului român Alexandru Ioan Cuza. Potrivit articolului, regele sârb era pentru a doua oară într-un an la vânătoare în Poiana Florilor, "una din cele mai frumoase zone de pe Valea Crişului". Ziarul arată şi o fotografie a vânătorilor cu prada lor şi mai scrie că toţi oaspeţii au petrecut cu lăutari ţigani.

În 1906, când Zichy Jenő a murit, castelul a rămas pustiu. În 1928, familia grofului l-a vândut întreprinderii forestiere "La Roche şi Darvas", deţinută de evreul orădean Darvas Imre şi de bancherul elveţian Alfred La Roche. După 1948, castelul a fost naţionalizat şi transformat în hotel şi restaurant, iar în anii 70-80 a fost o atracţie turistică, umplându-se iar de lume, ca în vremurile bune. Numai că asta i-a adus şi dezavantaje, căci camerele au fost modificate după "stilul vremii". Până şi parchetul din fiecare cameră a ajuns lemn de foc...

Nume uitat

În anii 90, o fundaţie româno-americană a încercat să cumpere castelul Zichy, pentru a-l transforma în sanatoriu. Guvernul a decis, însă, să-l dea în folosinţă gratuită Mănăstirii Sfintei Cruci din Oradea, întemeiate de controversata Maică Mina (foto) iar în 2010 le-a făcut pe măicuţe şi proprietare. De atunci, călugăriţele stau prin rotaţie, câte 3-4, la castel.

În 1997, călugăriţele au strămutat în curtea castelului, din satul bihorean Subpiatră, o biserică de lemn datată 1770 şi trecută, la fel ca şi castelul, pe lista monumentelor istorice ale Bihorului. Astfel, castelul Zichy a ajuns cunoscut mai degrabă ca schitul Sfântul Ilie. Nici măcar pe lista monumentelor nu i s-a păstrat denumirea originală...

Din păcate, pierderea identităţii nu este singura pagubă a castelului. În 2008, călugăriţele au început reabilitarea exterioară a clădirii, împopoţonând clădirea cu tehnici specifice vremurilor moderne, care n-au nicio legătură cu istoria locului. Vechile geamuri şi uşile de lemn au fost înlocuite cu modernele termopane, chit că plasticul alb ordinar nu se potriveşte deloc cu clădirea veche de un secol.

Acoperişul a fost şi el schimbat cu unul de tablă, ce a ruginit rapid, iar pe faţadele castelului au fost pictate cruci şi alte simboluri ortodoxe. Colac peste pupăză, deşi se vede că sunt recent reabilitate, faţadele sunt deja pline de igrasie. Semn că s-a lucrat de mântuială...

În pădurea... betonată

Măicuţele au început să renoveze şi interiorul, însă deocamdată şi-au amenajat doar câteva cămăruţe. Cum anume, nu se ştie, pentru că nu lasă pe nimeni să le vadă. Săptămâna trecută, BIHOREANUL a vizitat castelul Zichy, înconjurat acum de un gard nealcoş de lemn.

Prima surpriză: pe sub poarta închisă formal cu un zăvor curge o alee lată de câţiva metri din beton, al cărei rol în mijlocul pădurii numai călugăriţele îl pot dezvălui! Doar că ele nu stau prea mult de vorbă cu vizitatorii. "Puteţi să intraţi, staţi cât vreţi", a spus o măicuţă, dar întrebată dacă poate fi vizitat castelul în interior, femeia a dat repede înapoi: "Nu. N-avem binecuvântarea maicii stareţe...". Apoi a intrat în castel, fără să mai spună vreo vorbă.

Pe ferestrele de la parter se zăreşte puţin şi din interiorul castelului, unde zac abandonate schele, găleţi şi felurite ustensile. Pereţii sunt spoiţi în alb, iar pe alocuri sunt deja îngălbeniţi. În sala de bal, şemineul a fost reabilitat, dar nu-i nimeni să-l anime. Pentru că, aşa cum pe vremuri a fost abandonat de cea pentru care a fost ridicat, acum l-au părăsit şi cei care ar trebui să-i ducă povestea mai departe...

ÎN STIL CĂLUGĂRESC
Cu legea pe lege călcând...

În timp ce măicuţele nu spun o vorbă despre lucrări, iar interiorul castelului rămâne ascuns de ochii curioşilor, în Poiana Florilor au de gând să urce inspectorii Direcţiei pentru Cultură Bihor, sesizaţi de BIHOREANUL.

După cum spune directorul Lucian Silaghi, Mănăstirea nu a făcut nicio solicitare pentru eliberarea vreunui aviz de renovări, aşa cum cere legea în cazul monumentelor istorice, chit că lucrări, în mod evident, au făcut. Rămâne de văzut ce vor constata inspectorii: cât din clădire s-a distrus şi cât s-a pierdut definitiv. Dar şi dacă măicuţele vor răspunde în faţa legii lumeşti ori doar a celei dumnezeieşti...