Cântăreţul de la pod: În fiecare seară, trubadurul Lucian Chelu cântă pentru orădeni lângă Podul Intelectualilor (FOTO/VIDEO)

Asemenea frunzelor care cad în jurul său când e "la muncă" în Parcul Libertăţii, Lucian Chelu spune că, dacă n-ar cânta o zi, s-ar ofili. Iar atunci când are cui să cânte e cel mai fericit!

Pentru a doua vară la rând, bărbatul susţine în fiecare seară un recital în parc, la capătul Podului Intelectualilor. Aduce în mijlocul orădenilor muzica celebrilor The Beatles, Rolling Stones ori Eric Clapton, iar trecătorii îl răsplătesc cu bani. Pentru trubadurul care a călătorit toată viaţa ca să poată cânta este finalul de carieră perfect...

Identici doar în chip

"Sunt născut, crescut şi reîntors în Oradea!", spune Lucian Chelu. Jumătate din viaţă şi-a petrecut-o pelegrinând, mânat de pasiunea pentru muzică. De câţiva ani s-a întors acasă, definitiv. "Ţara mea este Oradea", spune bărbatul uscăţiv, cu plete lungi şi cenuşii.

Avea 15 ani când şi-a descoperit vocaţia. "I-am auzit prima oară la radio pe The Beatles şi i-am spus mamei: Vreau şi eu să cânt!", rememorează Lucian, ajuns acum la 66 de ani. A început să studieze chitara, întâi cu profesor, apoi autodidact, nemulţumit de lipsa de pasiune a dascălului. A urmat şi cursurile Şcolii Populare de Artă, dar n-a absolvit-o. "Ce să fac cu diploma? Mi-a fost suficient atestatul, îmi dădea dreptul să cânt", spune el.

Cursurile şcolii le-a urmat împreună cu fratele lui geamăn, Florian (foto), cunoscut pentru cariera petrecută la Teatrul orădean, dar şi ca fondator al Rock Filarmonica. Cu excepţia muzicii, subliniază Lucian, nu au alte asemănări. "El a vrut întotdeauna să fie un somebody. Eu nu", zice trubadurul. În schimb, e clar că talentul a fost o trăsătură de familie: celălalt frate al lor, Marin Chelu, a fost un renumit scriitor şi ziarist.

Rockstar

În ciuda diferenţelor, gemenii au împărţit adesea scena. "Aveam vreo 17 ani când am început să ne câştigăm banii din cântat", povesteşte Lucian. Îşi aminteşte cu nostalgie anii tinereţii, când, ca un rockstar local, era invitat să cânte în cele mai bune localuri din oraş şi pe terasele de pe Litoral. "O vară întreagă am cântat la barul Hotelului Dacia, imediat după ce s-a deschis. Ne-au iubit chelneriţele şi barmaniţele, că făceau bacşiş mare când cântam noi".

În 1979 s-a mutat în Bucureşti, tot de dragul cântatului. "Acolo am învăţat meserie, am cântat cu muzicieni mari", spune chitaristul, amintindu-şi de serile în care ridica publicul în picioare alături de pianişti precum Mircea Tiberian ori Dragoş Nedelcu. "De la pianişti înveţi cel mai bine muzica".

Regretă, evident, că orchestrele au dispărut din localuri. "Azi nimeni nu mai angajează orchestre. Şi dacă te cheamă să cânţi de unul singur, ţi se cere muzică pe care stomacul meu nu o digeră. Regula este: tare, repede şi prost". Or, el vrea să cânte muzică bună, care mişcă nu doar trupul, ci şi sufletul...

Trubadur cu acte

Din Bucureşti, la jumătatea anilor ’80, Lucian s-a mutat în Germania, unde pentru întâia oară a cântat pe stradă. Aplauzele oamenilor care se adunau în jurul său şi care, generoşi, îi lăsau bani, l-au determinat ani la rând să cânte în parcuri şi pe trotuare. După un periplu şi prin Norvegia, a revenit de câţiva ani la Oradea, cu dorul de ducă ostoit.

Boem, ca orice artist, în tinereţe nu îşi făcuse griji pentru pensie. "Nu sunt pensionar, încă îmi mai adun hârtii de la localurile prin care am cântat", zice Lucian. Aşa că trăieşte în continuare tot din cântat. "Merg şi la petreceri, recent am avut o nuntă şi un botez. Dar nu las din preţ: 500 de lei pe oră. Şi cânt ce vreau eu".

De asemenea, s-a reapucat să cânte pe stradă. Pentru a doua vară la rând, a concesionat de la Primărie un metru pătrat în Parcul Libertăţii, unde cântă în fiecare seară, după ora 17, la capătul Podului Intelectualilor,. "Aşa mă simt liber", zice el.

Orădenii, public bun

Lucian recunoaşte că înaintea primului "recital" a avut emoţii: nu ştia cum vor reacţiona orădenii. "N-am ştiut că avem un public aşa bun", spune acum bărbatul, lăudându-şi spectatorii pentru gusturile bune. Cântă numai muzică veche, cel mult din anii ‘90, şi în principal piese ale unor trupe rock care îi sunt lui pe plac. "Cel mai bine prind piese precum «Imagine» ori «Let it be» (n.r. The Beatles). Dar cânt şi «Blue Moon», un cântec din 1934, sau «Summertime» al lui Gershwin, din 1935", îşi descrie el o parte din repertoriu.

Cel mai fericit este când îl ascultă copiii. "Ei se uită la mine ca la un Dumnezeu. Au acasă CD-uri, DVD-uri, dar eu sunt viu", se bucură artistul. De regulă, după ce adună în husa de la chitară 100 de lei, se opreşte. "Sunt prea bătrân ca să vreau să adun bani". Se mândreşte, însă, cu faptul că filmări postate pe Facebook ce-l înfăţişează cântând au adunat mii de vizualizări. Pentru că, până la urmă, niciun artist nu e împlinit dacă n-are public...