Buluceala la Urgențe

Anul nou a început cu noi nemulţumiri, ba chiar şi înjurături şi blesteme, la adresa angajaţilor UPU a Spitalului Judeţean. Scânteia? O postare pe Facebook a unei orădence a cărei mamă septuagenară, imobilizată şi cu multe boli cronice, acuzând dureri abdominale, a aşteptat 5 ore la Urgenţe.

BIHOREANUL a expus cazul, inclusiv explicaţiile şefului UPU-SMURD Bihor, care a admis situaţia, corijând unele detalii: pacienta a aşteptat mai puţin decât zicea aparţinătoarea şi nu a fost în pericol vital, ci avusese un episod dispeptic după ingerarea unor medicamente. A recunoscut, totuşi, că nu trebuia lăsată să aştepte aşa mult, dar a adăugat şi că în acea zi urgentiştii au fost copleşiţi, în 12 ore la UPU ajungând peste 300 de persoane, aproape dublu faţă de media obişnuită, de 170 de prezentări, şi în mare parte fără să fi necesitat în mod real îngrijiri de urgenţă. 

Medicii zic că şi din media "obişnuită", cam jumătate nu sunt, de fapt, niciodată cazuri de UPU, ci cel mult de competenţa Centrelor de Permanenţă. Şi aici se cam opreşte mereu discuţia, deşi de aici ar trebui să înceapă. De ce ne bulucim la Urgenţe? Asta-i întrebarea. 

Cauzele sunt multe şi variate, de la proasta aşezare a sistemului sanitar până la precara educaţie a oamenilor. Acum 12 ani, Ministerul Sănătăţii a descentralizat o parte din sistemul sanitar, cel spitalicesc, transferându-l autorităţilor locale. Şi bine a făcut, căci de atunci primarii şi şefii de Consilii Judeţene, interesaţi ca alegătorii să aibă cât mai puţine motive de nemulţumire, au reabilitat şi dotat unităţile. Unii mai mult, alţii mai puţin. 

Problema e că în timp ce autorităţile locale au încercat să insufle "încrederea în spitale", care sunt palierul secundar al sistemului sanitar, cel primar a rămas cam al nimănui. Medicina preventivă, care ar trebui să fie stâlpul de bază al sistemului, stă în cabinete medicale individuale şi în centre de permanenţă nestimulate nici de Ministerul Sănătăţii, prin DSP-uri, nici de autorităţile locale, care nu au bază legislativă, să-şi îndeplinească rolul de gatekeeperi ai sistemului sanitar. Aşa se face că în prezent, în România mai avem un medic de familie la 1.300 locuitori, pe când în celelalte state UE sunt între 6 şi 12. Mai mult, dacă în alte ţări europene asiguratul e obligat să se supună periodic unor controale la medicul de familie, ca să-i fie depistată din timp orice problemă şi să fie trimis la un medic specialist, la noi omul ajunge de prea multe ori direct în spital şi adesea prin Urgenţe, inclusiv pentru afecţiuni tratabile prin excelenţă în ambulatoriu (de pildă avem secţii de diabetologie în spitale, în timp ce în Europa diabetul e tratat acasă). 

Urmarea e o uriaşă risipă de sănătate publică, de resurse umane şi financiare, care nu poate fi stopată decât finalizând reforma sanitară până la temelia ei, medicina primară. Abia când vom învăţa, chiar şi forţat, să mergem periodic la medicul de familie, abia atunci nu ne vom mai îngrămădi la Urgenţe.