Aceşti arhitecţi minunaţi şi pietrele lor zburătoare

A spune despre un obiect că e relicvă înseamnă a-l considera foarte preţios. Iar un obiect devine preţios atunci când transmite o informaţie importantă şi unică peste generaţii. O relicvă nu e doar "un obiect rămas din trecut şi păstrat ca amintire scumpă", aşa cum spune DEX-ul, ci e un obiect viu, activ, emisiv, simultan martor şi mărturisitor, pentru că a acumulat şi conservat în fibra lui un mesaj despre energia vremurilor în care a fost creat.

În acest sens, a înţelege arhitectura ca fiind un corp viu presupune şi a înţelege că fragmentele ce au alcătuit odinioară o construcţie omenească păstrează vie informaţia şi încărcătura simbolică a întregului din care au făcut parte şi a epocii care le-a generat, cu poveştile lor cu tot.

Oricum le-am spune, vestigii, relicve, moaşte, rămăşiţe, ele nu trebuie refăcute ca şi când tocmai ar fi fost scoase din magazin. Şi, mai ales, nu trebuie înlocuite, ci consolidate prin noile tehnologii ce au ştiinţa de a conserva cu pioşenie orice urmă a acelui timp în care cei care au atins aceste obiecte le-au dat viaţă şi rost.

Tocmai de aceea, în plină eră digitală, seduşi şi confiscaţi de imagini virtuale, este aproape terapeutic să avem în preajmă şi să putem atinge obiecte adevărate, ce vin din alte timpuri. Un bun exemplu în sensul acestei pedagogii a privirii şi a înţelegerii mesajului obiectelor a fost oferit de Universitatea din Oradea.

Folosind inspirat privilegiul de a fi o "cetate în cetate", în campusul istoric conceput de arhitectul József Vágó în 1912 a fost pusă o piatră de temelie la un nou şi original muzeu în aer liber. Acest muzeu va fi alcătuit din vestigii arhitecturale cu vârstă centenară. Astfel, primul pas a fost aducerea în parcul campusului a unui stâlp de ciment cu parapetul său metalic. Acesta e o parte recuperată din valorosul ansamblu orădean semnat de László Vágó ce străjuieşte din 1911 malul stâng al Crişului...

Ramona Novicov
critic de artă
novicov.wordpress.com