Munca de vatman i-a lăsat Aureliei Mureşan destule "cicatrici". A fost nevoită să stea mereu cu ochii larg deschişi la trafic pentru a evita o nenorocire, a îndurat, pe vremuri, frig cumplit în vechile tramvaie şi a avut de-a face chiar şi cu câte 1.000 de călători pe zi.
Chiar dacă a ieşit recent la pensie, Aurelia îşi iubeşte şi acum meseria, căci timp de trei decenii i-a oferit una dintre cele mai interesante perspective asupra Oradiei.
Conduşi de o doamnă
Venită în Oradea după soţ, sătmăreanca Aurelia Mureşan avea doar opt clase terminate şi şi-a găsit de lucru la depozitul de alimente (ICRA). Perspectiva căratului de lăzi pentru restul vieţii nu-i convenea, însă, deloc. "Nici nu mai ţin minte exact cum m-am decis, îmi amintesc doar că m-am dus să fac testul psihologic pentru a deveni vatman", povesteşte Aurelia, care pe 30 aprilie, la vârsta de 57 de ani, s-a aflat pentru ultima oară la cârma unui tramvai, după 30 de ani petrecuţi pe şinele Oradiei.
Prima cursă a făcut-o în 1983, perioadă în care peisajul orădean şi condiţiile de transport în comun erau mult diferite, iar puţine femei se încumetau să conducă un tramvai. "Pe atunci se circula en-gros cu tramvaiul, nu erau autobuzele astea private care să ducă oamenii la muncă şi nici atâtea maşini. Stăteau călătorii înghesuiţi, erau ciorchine pe scări. În medie, şi 1.000 de călători am dus pe zi", îşi aminteşte vătmăniţa.
Şinele de odinioară
Înainte de '89, liniile de tramvai abia se intersectau, iar tramvaiele "la modă" erau Pullman, Timiş şi apoi Tatra. "Linia 2 nu se întâlnea cu altele, ci circula direct pe traseul Velenţa-Ioşia. Atunci mai era şi Linia 4, care mergea în Nufărul, şi linia 5 care ajungea pe Progresului. Acolo, aşteptam unii după alţii, că era o singură şină şi nu puteam circula deodată. În Rogerius, tramvaiele întorceau lângă Spitalul de Copii", spune conductorul.
La cârma tramvaiului nu i-a fost niciodată uşor. Garniturile de atunci nu aveau sisteme de încălzire, atmosfera era dezmorţită doar de respiraţia călătorilor. "Era un frig în tramvaie de ne îngheţau picioarele. Noi în cabine aveam reşouri, dar ni le luau din martie şi le puneau abia după ce cădea bruma", povesteşte Aurelia. În cele trei decenii a putut observa, deci, schimbări importante în ceea ce priveşte transportul, dar şi în general, în privinţa modernizării urbei. "Oradea s-a dezolvat mult de atunci, s-au construit atâtea clădiri, s-au reparat liniile de tramvai. E mai uşor să circuli acum"...
Cu ochii-n patru
Indiferent de condiţiile în care a circulat, cea mai mare responsabilitate a simţit-o mereu faţă de călători. Căci simţea apăsând pe umeri răspunderea pentru siguranţa lor. "Munca asta nu e grea fizic, ci psihic. Dacă eram de dimineaţă mă trezeam la 3.30, iar când eram schimbul doi ajungem pe la 1 noaptea acasă", povesteşte Aurelia. În acest răstimp, era mereu cu ochii-n patru. "Un vatman trebuie să fie atent la tot ce mişcă pe stradă, animal, om, orice. Nu ştii niciodată când îţi apare în faţă. Şi o fracţiune de secundă contează", spune ea, bucuroasă că de-a lungul carierei nu a avut accidente, ci doar mici tamponări: "De câte ori am frânat la limită... Îmi bătea inima de emoţie", spune ea.
Tocmai din cauza asta, nu toată lumea a rezistat la cârma tramvaiului. "Am avut foarte mulţi practicanţi care până la urmă s-au lăsat. Nu puteau face faţă stresului, aveau emoţii în trafic", îşi aminteşte Aurelia.
Drum bun, colegi!
Uneori, pe lângă trafic, a avut de-a face şi cu călători nervoşi. "Ei nu înţeleg că nu poţi aştepta după toţi care vin în fugă de undeva. Avem grafice, orare. Mai demult parcă erau oamenii mai civilizaţi", constată ea.
În cei 30 de ani, Aurelia s-a obişnuit cu viaţa de vatman şi încă nu s-a împăcat cu statutul de pensionară. "Mă trezesc singură pe la ora 4 şi cred că trebuie să plec la muncă". Şi nu e vorba de o simplă obişnuinţă, căci îi lipsesc deja plimbările la cârma tramvaiului. "Fiecare om se naşte pentru ceva, eu aşa cred. E şi frumos să fii vatman, n-ai cum să te plictiseşti, căci vezi multe lucruri într-o zi, vezi viaţa oraşului, chiar şi ce nu vrei...", spune ea.
Şi, chiar dacă a ieşit din "circuit", iar acum principala ei preocupare este să fie o bună gospodină pentru soţul şi fiul ei, Aurelia spune că se gândeşte mereu la colegi. "Le doresc să aibă drum bun, fără evenimente". Cum a avut şi ea, vreme de trei decenii...
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.