L-am întrebat dacă s-a uitat la meci. "M-am uitat. Mi s-a făcut scârbă. Să n-o mai văd în faţa ochilor!". Am cerut detalii. "Da' ce, aia-i jucătoare de locul 3? Să o bată una de pe locul două sute şi ceva?". Cu cine am purtat discuţia e irelevant. Putea să fie aproape oricine, un om ales de pe stradă la întâmplare, pentru că aşa e suporterul român - un antrenor de telecomandă nemilos şi intransigent, un zbir care stoarce totul din sportivi pentru victorie, un performer din fotoliu dependent de victoriile altora, un mare patriot cu toleranţă zero faţă de înfrângeri. Pe scurt, el este suporterul de victorie.
Când echipa merge bine, îi poartă tricoul şi se făleşte cu orice ocazie. Lexicul îi e insuficient pentru laude şi, cumva, simte că şi el a contribuit la victorie. Când apar înfrângerile, suporterul se transformă în judecător aspru, în analist dezgustat, în inchizitor brutal. Dă jos posterul de pe perete, dar nu înainte să-l scuipe. Pentru el, victoria este ca o pizza din care vrea şi el o felie, în timp ce o înfrângere este ca un căcat pe care îl ocoleşte cu dezgust. Suporterul de victorie este ca prietenul de vreme bună - te însoţeşte la plimbare într-o zi însorită, dar când toarnă cu găleata nu-i acolo să-ţi ţină umbrela.
Comportamentul suporterului de victorie nu e un accident. Şi în viaţa reală face la fel. La plăcinte este prezent, la război absent. Când cineva din jur e bolnav sau închide ochii, nu-i mai trece pragul. Dacă până mai ieri îşi vizita zilnic vecinul sau prietenul, acum nu se mai arată la faţă. "Cum să merg acum acolo? Îi deranjez". Exact în momentele în care oamenii au nevoie de o mână întinsă, de sprijin moral sau de un simplu umăr, suporterul de victorie stă ascuns în vizuină, pentru că suferinţele sau moartea altora îl indispun. Pentru el, "La bine şi la rău" e un cântec vechi, demodat, pe care nu-l mai ascultă.
Nimeni nu i-a explicat ceva foarte simplu acestui suporter de victorie: că niciun sportiv sau echipă din ţară sau din lume nu are un contract prin care se obligă să-l satisfacă pe el, cel din fotoliu, cu victorii pe bandă rulantă, puncte WTA, cupe Champions League sau medalii olimpice de aur. Sportivii luptă doar pentru ei şi aşa e normal să fie. "Jucăm pentru toţi cei de acasă, pentru cei care ne susţin", este o propoziţie de PR elegantă, o şmecherie pentru simpatie, o vorbă dulce care audienţă aduce, o minciunică pe care publicul o înghite inocent.
Responsabilitatea celor care se sfarmă în teren pentru o victorie faţă de cei care moţăie patriotard în faţa televizorului este egală cu zero. La fel cum şi contribuţia spectatorului la o victorie este iluzorie. Seinfeld a zis-o cel mai bine într-un stand-up: "Vin suporterii de la meci fluturând steaguri şi strigând bucuroşi «Am câştigat! Am câştigat!». Nu, nu aţi câştigat. Ei au câştigat. Voi doar v-aţi uitat".
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.